Apelul și Recursul

Subcap. VI.2. Judecata în căile ordinare de atac

Secţ.I. Apelul

§1. Noţiune. Apelul reprezintă o cale de atac:

- de reformare

- cu caracter suspensiv şi

- cu caracter devolutiv

- utilizată în procesul penal împotriva hotărârilor nedefinitive pronunţate de prima instanţă.

Apelul determină o nouă judecată în fapt şi în drept a cauzei în al doilea grad de jurisdicţie şi se adresează instanţei superioare (tribunal, tribunal militar teritorial, curtea de apel, curtea militară de apel).

§2. Caracterizare. Apelul prezintă următoarele trăsături:

a) este o cale de atac ordinară;

b) este o cale de atac ireverenţioasă;

c) este o cale de atac de reformare;

d) este o cale de atac de fapt şi de drept;

e) declanşează o nouă judecată a cauzei în fond;

f) pune în mişcare un control complet asupra hotărârii primei instanţe cu privire la orice lipsă de legalitate şi temeinicie;

g) este o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate.

§3. Condiţii. Pentru exercitarea căii de atac a apelului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) apelul să fie admisibil

a.1. hotărârea judecătorească să fie susceptibilă a fi atacată cu apel

Pot fi atacate cu apel:

1 sentinţele. Se încadrează în această categorie atât sentinţele pronunţate pe fondul cauzei, cât şi cele pronunţate în căile de atac extraordinare ce cad în competenţa primei instanţe (sentinţa de admitere/respingere a cererii de revizuire, sentinţa pronunţată în contestaţia în anulare pe motivul autorităţii de lucru judecat).

Ca excepţie, potrivit art. 361, nu pot fi atacate cu apel:

a) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

e) sentinţele de dezinvestire;

f) sentinţele pronunţate în material executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea.

Modificările aduse prin Legea nr. 356/2006 în materia sentinţelor ce nu pot fi atacate cu apel au reflectat abrogarea plângerii prealabile directe atât în cadrul lit. a), cât şi în cadrul lit. b). Astfel dacă în forma anterioară nu puteau fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii sau tribunale privind infracţiunile judecate la plângere prealabilă directă, în forma modificată a art. 361 se dispune în mod general că „nu pot fi atacate cu apel: a) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

Prin această modificare a fost extinsă sfera sentinţelor ce nu cunosc calea de atac a apelului prin înglobarea tuturor ipotezelor în care plângerea prealabilă este adresată organului de urmărire penală [amintim că în forma anterioară a art. 361 sentinţele privind infracţiunile pentru care legea prevedea cerinţa plângerii prealabile adresate organului de urmărire penală nu erau excluse de la regula apelului ca şi primă cale de ordinară atac. Apelul era exclus doar în ipoteza sentinţelor pronunţate în cauzele judecate la plângere prealabilă directă].

În mod corelativ, această modificare se regăseşte şi în materia sentinţelor ce pot fi atacate cu recurs. Noua lit. d1) a art. 3851 dispune, preluând textual formula art. 361 lit. a), că „pot fi atacate cu recurs: (...) d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”, fiind excluse din lit. a) şi b trimiterile la art. 279 alin. 1 lit. a). Această extinderea a sferei sentinţelor ce nu pot fi atacate cu apel se înscrie într-un fenomen contemporan resimţit în majoritatea sistemelor de drept. Astfel, din motive de celeritate, deşi apelul este considerat o cale tradiţională de atac, el este înlăturat în cauzele privind mica delicvenţă, recursul rămânând singura cale de atac recunoscută.

Această tendinţă este subliniat şi prin noua lit. f) adăugată art. 361, în baza căreia „nu pot fi atacate cu apel: (...) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea”.

2 încheierile.

Ca regulă, art. 361 alin. 2 dispune că încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul (ex.: încheierea prin care instanţa a dispus asupra administrării probelor, asupra unor cereri de amânare).

De la această regulă există două categorii de excepţii:

1) încheieri ce nu pot fi atacate cu apel.

Nu au deloc cale de atac încheierile prin care s-a admis sau s-a respins cererea de abţinere sau prin care s-a admis recuzarea, încheierea prin care s-a admis sau s-a respins cerererea de strămutare.