Audit Public - Capitolul 1

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND AUDITUL INTERN ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

Termenul de audit vine de la cuvântul italian „audire”, care are semnificaţia „a asculta”, cuvânt de origine latină, transformat în timp de practica anglosaxonă semnifică azi, în sens strict, revizia conturilor realizată de experţi independenţi în vederea exprimării unei opinii asupra regularităţii şi sincerităţii acestora.

1.1. Evoluţia activităţii de audit

Auditul nu este o activitate recentă, el fiind utilizat încă de pe vremea asirienilor, egiptenilor sau din timpul domniei lui Carol cel Mare, iar persoanele care desfăşurau această activitate purtau numele de „Missi Dominici”. De asemenea, sunt izvoare istorice care identifică auditul de pe vremea regelui Eduard I, iar persoanele se numeau „auditori”. Până în secolul al şaisprezecelea, auditul era cerut de regi, împăraţi, biserici şi state, care erau ordonatori de audit, iar activitatea de audit era desfăşurată de către clerici sau scriitori regali. Obiectivele activităţii de audit erau acelea legate de pedepsirea persoanelor care deturnau fonduri. Între anii 1700-1850, ordonatorii de audit erau statele, tribunalele comerciale şi acţionarii, care desemnau ca auditori contabilii, iar scopul auditului era protejarea patrimoniului şi oprirea fraudelor. După 1850, când economia mondială a cunoscut o revigorare puternică mai ales datorită marilor descoperiri ale secolului al XIX-lea, ordonatorii de audit au rămas statul şi acţionarii, care foloseau pentru această activitate profesioniştii contabili şi juriştii. În această perioadă, obiectivele auditului s-au diversificat şi pe lângă eliminarea fraudelor şi erorilor a apărut ca obiectiv şi testarea fiabilităţii situaţiilor financiare. După anul 1900, au apărut ca auditori profesioniştii în audit şi contabilitate care aveau ca obiectiv, alături de evitarea fraudelor, şi atestarea fiabilităţii bilanţului. Un imbold deosebit dat dezvoltării auditului l-a dat marea criză mondială din 1929-1933, când lucrările de audit erau comandate de stat, acţionari sau bănci, care cereau examinarea rapoartelor financiare emise de diversele companii sau întreprinderi. Astfel, utilizarea termenului de audit în accepţiunea folosită în prezent se plasează în perioada crizei economice din 1929 din Statele Unite ale Americii, când întreprinderile erau afectate de recesiune economică şi trebuia să plătească sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor tuturor întreprinderilor cotate la bursă.

Marile întreprinderi americane foloseau deja serviciile oferite de cabinete de audit extern, organisme independente care aveau misiunea de a verifica conturile şi bilanţurile contabile şi de a certifica situaţiile financiare anuale. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, cabinetele de audit efectuau o serie de lucrări pregătitoare de specialitate şi anume: inventarierea patrimoniului, inspecţia conturilor, verificarea soldurilor, diferite sondaje etc., care au crescut semnificativ costurile auditării.

Întreprinderile au început să-şi organizeze propriile compartimente de audit intern, în special pentru reducerea cheltuielilor, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare din interiorul entităţii, iar pentru realizarea activităţii de certificare au apelat în continuare la cabinete de audit extern care aveau dreptul la o supervizare a activităţii întreprinderilor. Pentru a se distinge între auditorii cabinetelor de audit extern şi cei ai organizaţiei supuse auditului, primii au fost numiţi auditori externi, iar cei din urmă au fost numiţi auditori interni, deoarece făceau parte din întreprindere.