Beligeranță - neutralitatea în timp de conflict armat

I. CONCEPTUL DE NEUTRALITATE ÎN TIMP DE RĂZBOI ŞI EVOLUŢIA SA

1.Definiţia neutralităţii

Conceptul de "neutralitate" defineşte situaţia statelor care, în timp de război, nu iau parte la ostilităţi, ci continuă să întreţină în mod imparţial relaţii paşnice cu toate statele, inclusiv cu părţile beligerante. Neutralitatea creează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în timp de pace şi care iau sfârşit odată cu încheierea războiului sau în momentul în care statul neutru hotărăşte să intre în război.

Neutralitatea este fondată pe două elemente:

a) pe abţinerea de la orice participare militară la un conflict armat (abţinerea vizează deopotrivă neparticiparea directă la ostilităţi, cât şi indirectă, prin neacordarea de asistenţă unuia dintre beligeranţi);

b) pe atitudinea de imparţialitate faţă de beligeranţi. Pentru a fi funcţional şi a produce efecte juridicem, statutul de neutralitate trebuie să fie recunoscut de către părţile la conflict, ca bază a respectării de către acestea din urmă a intereselor neutrilor şi a nu le utiliza teritoriul ca bază de operaţii militare.

Neutralitatea este astăzi un concept esenţialmente politic, valabil atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Pentru a defini această situaţie complexă au fost formulate noţiuni noi ca aceea de nebeligeranţă sau neutralitate calificată, invocate de statele rămase formal în afara unui conflict, dar care au acordat asistenţă unuia dintre beligeranţi, violând, evident, dreptul la neutralitate. Alte concepte au fost imaginate pentru situaţii nebeligerante însă care acopereau antagonisme între state sau grupuri de state.

2. Evoluţia conceptului de neutralitate în timp de război

In antichitate noţiunea de neutralitate nu era cunoscută şi nici vreun alt termen care să exprime o atare situaţie nu exista. Cu toate acestea, au existat şi în antichitate astfel de înţelegeri.

În secolul al XVI-lea începe să se pună bazele convenţionale ale neutralităţii, ca urmare a încheierii unor convenţii prin care se interzicea contractanţilor de a ajuta în vreun fel pe adversarii lor într-un eventual război, pentru ca în secolul următor înţelegerile să cuprindă şi alte elemente ale neutralităţii, referitoare la regula pavilionului (pavilionul neutru acoperă marfa inamică), la blocade, prize etc.

Neutralitatea începe să se manifeste ca o instituţie autonomă în secolul al XVII-lea, fapt reflectat şi în opera unor mari jurişti ai vremii, printre care Hugo Grotius. Secolul al XVIII-lea, abandonând ideea lui Grotius despre războaiele juste şi nejuste, pe care se fonda conceptul său de neutralitate, vine cu un element nou - imparţialitatea, ca una din îndatoririle fundamentale ale statelor neutre.

Faţă de doctrină, practica statelor admitea situaţia de neutralitate imperfectă, conform căreia furnizarea de asistenţă limitată unui beligerant în baza unui tratat ante bellum nu constituie o încălcare a statutului de neutralitate. Asistenţa putea consta în punerea la dispoziţie de oameni, materiale, acordarea de scrisori de marcă unor persoane din ţările neutre, permiterea urmăririi pe teritoriul lor a trupelor inamice refugiate ori atacarea flotelor duşmane care şi-au găsit adăpost în apele lor. În acest secol statele neutre, care resimt tot mai greu efectele războiului pe mare prin refuzul beligeranţilor de a le recunoaşte dreptul la imunitate de vizită şi captură pentru vasele lor care navigau în convoi, încep să se organizeze în diverse structuri defensive - ligile neutralităţii armate (1756, 1780 şi 1790).

Evoluţia neutralităţii în secolul al XIX-lea a fost influenţată de marile evenimente ale epocii - Revoluţia franceză de la 1789, apariţia instituţiei neutralităţii permanente (Elveţia 1815, Belgia 1839, Suedia ş.a) şi Declaraţia de la Paris din 1856 cu privire la războiul pe mare, care codifică normele cutumiare ce reglementează războiul de până atunci. Declaraţia de la Paris din 1856 a constituit punctul de pornire în procesul de instituţionalizare a neutralităţii în timp de război. Declaraţia stabilea anumite drepturi ale statelor neutre: imunitatea mărfurilor inamice sub pavilion neutru şi imunitatea mărfurilor neutre sub pavilion inamic.

Instituţionalizarea neutralităţii continuă la cea de-a doua Conferinţă de pace de la Haga din 1907 unde, din cele 13 convenţii adoptate, şase reglementează neutralitatea (Convenţia a V-a cu privire la drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în războiul terestru; a VII-a referitoare la transformarea navelor de comerţ în bastimente de război; a VIII-a privind punerea de mine automatice de contact; a XI-a privind anumite restricţii în exercitarea dreptului de captură; a XII-a asupra creării unei Curţi internaţionale de prize (neintrată în vigoare) şi a XIII-a cu privire la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul pe mare).

Concepţia care a guvernat sistemul instituţional al neutralităţii, reglementat prin aceste convenţii, o constituie diminuarea obligaţiile statelor neutre. Aceasta se observă prin breşa făcută în cele două principii fundamentale ale neutralităţii - al imparţialităţii şi al abţinerii. Prin reapariţia tezei războaielor juste, ideea de imparţialitate începe să se clatine, la fel şi cea de abţinere, aceasta din urmă translată pe planul dreptului internaţional public în îndatorirea statelor neutre de a interveni ca mediator în caz de război, consacrată în articolele 3 şi 48 din prima Convenţie de la Haga din 1907 cu privire la reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale.

Primul război mondial nu a validat această nouă structură instituţională a neutralităţii. După adoptarea Pactului Societăţii Naţiunilor se înregistrează o tendinţă constantă de consolidare a neutralităţii. Prin participarea la cel de-al doilea război mondial a unui număr de 57 de state întregul edificiu al neutralităţii, reconsolidat în perioada interbelică, s-a năruit.

Odată cu adoptarea Cartei ONU a apărut şi întrebarea dacă instituţia neutralităţii îşi mai are locul. Carta impune membrilor săi îndatorirea de a lua parte la orice acţiune întreprinsă de Naţiunile Unite pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi prevede că între obligaţiile stabilite prin Cartă şi cele izvorâte din alte documente internaţionale, în speţă din convenţiile a V-a şi a XIII-a de la Haga din 1907, primele vor prevala. In ciuda unei concepţii dominante asupra incompatibilităţii dintre dispoziţiile Cartei şi statutul de neutralitate, practica ONU a dovedit contrariul. Consiliul de Securitate este împuternicit prin Cartă să desemneze, într-o rezoluţie a sa, statele care urmează să participe la sancţiunile întreprinse de ea în caz de agresiune armată şi să încheie cu acestea, conform art.25, acorduri speciale, respectând statutul de neutralitate declarat de unele state.

II. NEUTRALITATEA ÎN RĂZBOIUL TERESTRU

Regulile care guvernează statutul de neutralitate în războiul terestru se regăsesc în general în Convenţia V de la Haga din 1907 privind drepturile şi obligaţiile puterilor neutre şi persoanelor neutre în timp de război (terestru) şi se bazează pe natura raporturilor dintre neutri şi beligeranţi:

- neutrii, conservându-şi libertatea de a continua relaţiile paşnice cu toate statele, au datoria de a nu acorda asistenţă militară directă nici uneia dintre părţile la conflict (principiul abţinerii), iar asistenţa militară indirectă o pot acorda, dar fără nici o discriminare, tuturor beligeranţilor (principiul imparţialităţii);

- părţile beligerante au datoria să respecte inviolabilitatea teritoriului neutrului.

Îndatoririle statelor neutre şi ale celor beligerante în războiul terestru izvorăsc din regulile abţinerii şi imparţialităţii şi, respectiv, din inviolabilitatea teritoriului şi asigurarea libertăţii relaţiilor paşnice.