Cadrul General al Judecății

temă: 1) cadrul general al judecăţii

2) reguli generale în materia judecăţii

Capitolul VIII. CADRUL GENERAL AL JUDECĂŢII

Subcapitolul. VIII.1. NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI

§1. Noţiune. Aşa cum am arătat, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare în vederea luării unei decizii privind trimiterea în judecată. După ce procurorul a formulat acuzaţia prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi a dispus trimiterea în judecată, conflictul de drept penal este adus în faţa instanţei spre a fi soluţionat.

Judecata reprezintă faza procesului penal în care procurorul prezintă instanţei acuzaţia pe care o aduce inculpatului, prezintă probele în susţinerea acesteia, iar inculpatul se apără în faţa acestei acuzaţii. Prin judecată instanţa „după o nouă cercetare (instrucţie orală sau definitivă) hotărăşte (această hotărâre este propriu-zis judecata) asupra învinuirii şi rezolvă conflictul de drept penal dedus în justiţie” [Pop IV, p. 180].

Hotărârea judecătorească definitivă reprezintă singura decizie a organelor judiciare penale ce are autoritate de lucru judecat.

§2. Limite. Judecata cunoaşte următoarele limite:

1) limita iniţială: sesizarea instanţei în prim grad în fond prin: a) rechizitoriu întocmit de procuror; b) plângerea persoanei vătămate împotriva soluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau încetere a urmăririi penale atunci când judecătorul o admite şi reţine cauza spre judecată (art. 2781 alin. 8 lit. c, alin. 9). Cel de-a doilea mijloc de sesizare al instanţei repezintă excepţia, regula constituind-o sesizarea instanţei prin rechizitoriul procurorului;

2) limita finală: rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

§3. Grade de judecată. Prin grade de judecată se înţeleg treptele pe care le poate parcurge o judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti [Mateuţ II, p. 19]. Ca şi regulă, judecata presupune trei grade de jurisdicţie: primă instanţă, apel şi recurs. Hotărârea judecătorească poate astfel să rămână definitivă după judecata în primă instanţă dacă nu este atacată cu apel, după judecata în apel, dacă nu este atacată cu recurs sau după judecata în recurs.

De la această regulă există două excepţii:

1) judecata în două grade de jurisdicţie: primă instanţă şi recurs. Ex.: cauzele ce au ca obiect infracţiuni ce se urmăresc la plângere prealabilă, infracţiuni ce sunt de competenţa de judecată în primă instanţă a Curţii de Apel sau a secţiei penale a ÎCCJ;

2) judecata într-un singur grad de jurisdicţie. Ex.: strămutarea, declinarea de competenţă.

În nicio situaţie judecata cauzei pe fond (soluţionarea conflictului de drept penal) nu cunoaşte un singur grad de jurisdicţie, dreptul la recurs fiind recunoscut în mod absolut.

judecata în primă instanţă

→ sentinţă judecata în apel

→ decizie judecata în recurs

→ decizie

judecata în primă instanţă judecata în recurs

Apelul reprezintă o cale ordinară de atac ce poate fi formulată pentru orice motive de fapt sau de drept ce au determinat netemeinicia sau nelegalitatea hotărârii primei instanţe. Recursul este tot o cale ordinară de atac dar, spre deosebire de apel, poate fi formulat doar pentru motive de drept ce au determinat nelegalitatea hotărârii primei instanţe. Ca excepţie, recursul poate fi exercitat pentru motive de fapt şi de drept, atunci când judecata cunoaşte doar două grade de jurisdicţie, nefiind recunoscută şi calea de atac a apelului.

Parcurgerea celor trei sau, ca excepţie, două grade de jurisdicţie reprezintă desfăşurarea obişnuită a unui proces penal. În mod firesc, desfăşurarea judecăţii în căile ordinare de atac, apel şi recurs, este facultativă, stând în dreptul de apreciere al persoanelor îndreptăţite dacă declanşează sau nu judecata şi în aceste grade de jurisdicţie.

După rămânerea definitivă a hotărârii se pot exercita căi extraordinare de atac declanşându-se astfel ciclul extraordinar al judecăţii. Aceste căi extraordinare de atac sunt: 1) contestaţia în anulare; 2) revizuirea; 3) recursul în interesul legii.

Calificativul de „extraordinar” ataşat acestor căi de atac este datorat următoarelor considerente: a) primele două dintre ele (contestaţia în anulare şi revizuirea ), în cazul admiterii, anulează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive şi determină reluarea ciclului obişnuit al judecăţii; 2) pot fi admise doar în cazuri excepţionale şi limitativ prevăzute de lege. Recursul în interesul legii nu are drept consecinţă răsturnarea autorităţii de lucru judecat în cauze soluţionate defintiv, ci are obiectivul de a asigura interpretarea uniformă pe viitor a unor dispoziţii legale a căror aplicare practică este caracterizată prin soluţii divergente.

judecata în primă instanţă judecata căi ordinare de atac:

apelul

recursul judecata în căi extraordinare de atac:

contestaţia în anulare

revizuirea

recursul în interesul legii

§4. Obiect. Judecata are ca obiect „activitatea instanţelor de judecată prin care acestea cercetează cauza, soluţionează chestiunile incidente ce se ivesc şi hotărâsc (statuează) asupra existenţei infracţiunei şi a culpabilităţii, aplicând sancţiunea penală cuvenită. Prin aceasta se rezolvă conflictul de drept penal pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi se realizează efectiv justiţia penală” [Pop IV, p. 180-181].