Caiet Studiu Drept Administrativ

I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

Consideraţii introductive privind dreptul administrativ şi administraţia publică

1.Dreptul administrativ ramură a dreptului public

A)Definiţia dreptului administrativ

Dreptul românesc este un drept unitar. Această unitate rezultând din unicitatea sursei sale de creaţie, se prezintă într-o diversitate a domeniilor de reglementare a relaţiilor sociale. Normele juridice, în principiu, se grupează în funcţie de specificul relaţiilor pe care le reglementează.

Dacă avem în vedere cele doua mari diviziuni ale dreptului, în drept public şi drept privat, vom întelege mai repede de ce dreptul administativ se plasează, ca ramură de drept, în cadrul dreptului public. Instituţiile juridice nu sunt toate de acelaşi fel, ele se diferenţiază prin natura lor, prin scopul urmărit, prin mijloacele care li se pun la dispoziţie. Natura interesului reglementat de fiecare instituţie juridică (privită ca ansamblu de norme juridice cu obiect de reglementare aproape omogen, în cadrul unei ramuri de drept) au o mare valoare în stabilirea limitelor unei ramuri de drept sau a drep- tului public ori a dreptului privat.

Caracteristica generala a dreptului este aceea că se ocupă de reglementarea intereselor publice generale.

Structura celor două mari ramuri ale dreptului, cel privat şi cel public, s-a realizat încă din antichitate. Această distincţie a fost magistral exprimată de Ulpian “Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum est quod ad singulorum utilitatem pertinent”(Dreptul public este cel care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat-la interesele fiecăruia).

După cum se ştie, un stat de drept este consituit pe cele trei puteri şi anume: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Această teorie a fost promovată pentru prima oară de eminetul jurist francez Montesquieu , care a evidențiat Constituţia, ca lege fundamentală, fiind singurul act care reglementează modul de organizare al puterilor statului. În acest sens, Constituţia României, revizuită şi republicată , consacră această organizare prin dispoziţiile fundamentale ale art.1 alin.(4) în sensul că, ”Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”.

Dreptul administrativ reglementează activitatea unei puteri a statului, puterea executivă sau administrativă. Comparativ, administraţia se prezinta ca puterea cea mai dinamică a statului, normele juridice aplicabile administraţiei fiind supuse unui proces necontenit de adaptare.

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul de norme juridice privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice.

Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii administraţiei, normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative care nu exista la normele de drept ce reglementeaza relaţiile dintre particulari(în dreptul privat). Această caracteristică face din raporturile juridice administrative raporturi de subordonare, de inegalitate a părţilor, fiindcă dreptul administrativ acţionează în regim de putere publică, normele sale având caracter imperativ.

Dreptul administrativ, ca drept aplicabil administraţiei, poate fi definit ca fiind ramura dreptului public care reglementează raporturile din sfera administraţiei publice active, raporturile acesteia cu celelalte autorităţi publice, cu particularii, cele care privesc organizarea şi funcţionarea ei , precum şi pe cele de natură conflictuală, dintre administraţie, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Ramura dreptului administrativ, reprezintă obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ care, cercetează normele juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şi aspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul comunitar european.

B)Izvoarele dreptului administrativ

În literatura de specialitate nu identificăm o opinie unanimă cu privire la sfera izvoarelor de drept, însă Teoria generală a dreptului împarte izvoarele de drept în două categorii: izvoare materiale, care evocă condiţiile materiale, concrete de existenţă care generează norme juridică în sine şi izvoare formale, prin care se evocă formele de concretizare a normei juridice, exprimarea propriu-zisă a dreptului.

Sursa cea mai relevantă a dreptului administrativ, emană din conţinutul izvoarelor formale, pe care în cadrul acestei ramuri a dreptului le putem clasifica în două categorii: izvoare formale scrise şi izvoare formale nescrise.

a)Izvoare formale scrise ale dreptului administrativ

1.Constituţia şi legile constituţionale

Constituţia reprezintă principalul izvor de drept în general şi de drept administrativ în special. Art. 1 alin.(5) statuează, printre elemenetele fundamentale ale statului de drept, caracterul obligatoriu al respectării Consituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Noţiunea de supremaţie a Consituţiei este definită în literatura de specialitate ca fiind o calitate a Consituţiei, care o situează în vârful insituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal, făcând din aceasta sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi juridice.Consituţia a fost înţeleasă ca o lege fundamentală a unui stat, a unei naţiuni organizate, având un guvernământ autonom, ca lege ce stabileşte modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, competenţele lor şi raporturile dintre ele, precum şi raporturile acestora privite ca un tot cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile lor.

Cât priveşte legile constituţionale, acestea sunt, potrivit art.73 alin.(2) din Constituţie, cele prin care se revizuieşte Constituţia.

Din punctul de vedere al aptitudinilor de revizuire pe care acestea le relevă, doctrina dreptului public consacră faptul că acestea pot da naştere unor constituţii suple, sau a unor constituţii rigide.

Constituţiile suple se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le stabilesc au aceeaşi valoare din punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate potrivit procedurii legislative obişnuite.

Constituţiile rigide sunt cele care răspund nevoii care se resimte în orice stat de a exista anumite reglementări juridice pe care Parlamentul să nu le poată modifica pe calea legislaţiei obişnuite.

2.Legea organică şi legea ordinară

Legea reprezintă regula edictată de puterea legiuitoare, care ordonă, opreşte sau permite ceva şi la care toată lumea este datoare să se supună.

Prevederile art.73 din Constituţie consacră trei categorii de legi şi anume: legile consituţionale, legile organice şi legile ordinare.