Construcția Comunitară și Drepturile Omului

SECŢIUNEA I PREMISELE CONSTITUIRII COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Contextul apariţiei ideii comunitare

Ideea unităţii europene, pornind de la un deziderat a cărui origine se află în adâncul istoriei s-a materializat şi consolidat treptat. Pornind de la stadiul de simplă idee, aceasta s-a materializat într-un ansamblu cristalizat şi coerent de reguli de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară.

Proiectele de organizare paşnică a bătrânului continent apar încă de la sfârşitul Evului Mediu, dar rămân fără ecou la nivelul oamenilor de stat. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea economică a Europei, care duce la o unificare economică, nu poate trece peste rivalităţile politice. Proclamarea ideii unităţii europene, mai precis a Statelor Unite ale Europei, a fost făcută de vizionarul Victor Hugo în discursul susţinut la 21 august 1849, în calitate de preşedinte al Congresului Păcii de la Paris, evocând-o şi la 17 iulie 1851 în faţa Adunării Legislative. Rezultatul, la acea vreme, a stârnit doar reacţii ironice.

„Va veni o zi în care războiul vă va părea la fel de absurd şi imposibil între Paris şi Londra, între Petersburg şi Berlin, între Viena şi Torino, cum ar fi imposibil şi ar părea absurd între Rouen şi Amiens, între Boston şi Philadelphia. Va veni o zi când tu, Franţă, tu, Rusie, tu, Anglie, tu, Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a vă pierde calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană. […] Va veni o zi când vom vedea cele două tabere imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, aşezate una în faţa celeilalte, dându-şi mâna peste mări […].”

Un nou impuls al reluării ideii europene îl constituie cadrul creat de Primul Război Mondial, cadru caracterizat prin decăderea europeană, afirmarea Statelor Unite ale Americii şi bolşevism. Acest nou impuls s-a concretizat în apelul lansat pentru Uniunea Europeană în 1922 de către diplomatul austriac, contele Richard von Coudenhove-Kalergi, care în 1923 creează Uniunea Paneuropeană, mişcare cu sediul la Viena, şi care, la Congresul din 1923, reuneşte peste 2.000 de delegaţi din 24 de ţări.

Deşi câştigă susţinători şi aderenţi printre intelectuali, personalităţi politice ca Winston Churchill, Aristide Briand, Léon Blum, Éduard Herriot, organizaţia nu reuşeşte să influenţeze nici cercurile guvernamentale europene, nici nivelul maselor populare, deoarece publicul ţintă fusese format din clasele conducătoare, oameni de afaceri şi elita intelectuală. În anii '30 îşi pierde importanţa.

Aderent şi susţinător al Mişcării Paneuropene, Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, la 5 septembrie 1929, prin discursul ţinut în faţa Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor în care arată că „între popoarele Europei trebuie să existe un fel de legătură federală”, a încercat să coopteze mediile politice pentru ideea comunitară, dar într-un limbaj precaut, întrucât epoca în care trăia era dominată de scepticism şi susceptibilitate mai ales în privinţa concesiilor cu privire la suveranitate. În ciuda sprijinului omologului său german, Gustave Stresemann, iniţiativa nu are succes. Un real sprijin în realizarea ideii comunitare l-a avut soluţia funcţionalistă a profesorului român David Mitrany, doctrină care îl va inspira pe Jean Monnet în conceperea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

2. Privire generală asupra cooperării europene postbelice

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a creat un teren mai bun pentru dezvoltarea ideii de comunitate, dar aceasta a urmat un traseu sinuos. În acel moment, ca şi de atunci în prezent, pacea reprezenta şi reprezintă principalul scop al popoarelor europene, aceasta impunând eliminarea rivalităţilor. Prăbuşirea economică cerea reconstrucţia imediată, ceea ce ar fi dus la apropierea dintre state, prin colaborare. Planul Marshall, din anul 1947, lansat de Statele Unite ale Americii, de ajutorare a statelor europene la sfârşitul războiului a iniţiat europenii în noua cultură a cooperării. Un alt stimul îl reprezintă ameninţarea sovietică.

Toţi aceşti factori au contribuit la integrarea europeană. Totuşi nu a existat un proiect sistematic, progresele venind prin încercări, un prim pas fiind crearea Beneluxului, în septembrie 1944, când Belgia, Olanda şi Luxemburg se asociază într-o uniune vamală.