Extras din document
1.1. Începuturile instituţiilor europene
Primele organizaţii europene apar după Cel de-al Doilea Război Mondial:
• La 5 aprilie 1944, la Londra are loc semnarea Tratatului dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg (BENELUX) privind constituirea unei uniuni vamale între aceste ţări. Această convenţie stipula: (1) libertatea comercială totală între cele trei semnatare, cu suprimarea taxelor vamale şi a drepturilor de accize; (2) uniformizarea taxelor vamale aplicate unor terţe state; (3) similaritate legislativă, mai ales în materie de norme productive.
• La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Luxemburg de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Regatul Unit şi Olanda, prin care ia fiinţă Uniunea Occidentală. Se încerca, astfel, organizarea unei apărări comune pe baza unui pact de asistenţă în caz de agresiune.
• La 16 aprilie 1948 este creată la Paris Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), având drept scop administrarea fondurilor acordate de către Statele Unite ale Americii prin intermediul Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei. Iniţial, organizaţia a numărat 16 state membre (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Regatul Unit, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia) la care se vor adăuga RFG (1955) şi Spania (1958). În afara acestor membri cu drepturi depline, OECE mai număra şi câteva state asociate: Statele Unite ale Americii şi Canada (din 1950) şi Iugoslavia (din 1955). În 1961 ea se transformă în Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD) care în prezent numără 28 de membri şi are ca scop concertarea politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale anuale, precum şi monitorizarea evoluţiei înregistrate de economiile în cauză.
• În urma Congresului de la Haga din 7-11 mai 1948, Franţa propune constituirea unei Adunări Europene, denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului de la Strasbourg de zece state europene la 5 mai 1949. Această instituţie îşi desfăşura activitatea în domeniul cooperării parlamentare şi al drepturilor omului. Dar, datorită influenţei britanice, ea nu dispunea de puteri reale. O dată cu căderea blocului comunist, în 1989, Consiliul Europei va deveni prima structură de primire a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est, contribuind astfel la securi¬tatea democratică a continentului .
• La 4 aprilie 1949 are loc semnarea la Washington a Tratatului Atlanticului de Nord între SUA, Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia, Belgia, Franţa, Luxemburg, Regatul Unit şi Olanda. Organizaţia militară a alianţei (NATO) absoarbe comitetele militare ale Uniunii Occidentale şi în anul 1954 se transformă în Uniunea Europei Occidentale (UEO), o dată cu adeziunea Germaniei şi Italiei. Prin Tratatul de la Maastricht, din 1992, UEO trebuia să devină „braţul armat“ al Uniunii Europene.
1.2. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase
La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman , marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice , idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi Germaniei.
Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii europene.
Declaraţia afirma o serie de principii:
• Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan unic. Ea va lua naştere din realizări practice care vor crea, mai întâi, o solidaritate reală.
• Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată; orice acţiuni trebuie să privească în primul rând aceste două ţări, dar să fie deschise oricăror alte state europene care împărtăşesc aceleaşi scopuri.
• Este necesară acţiunea imediată într-un domeniu limitat, dar decisiv: producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă imediat sub controlul unei Înalte Autorităţi comune.
• Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene.
• Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre. Înalta Autoritate va fi compusă din persoane independente, cu statut de egalitate, iar deciziile autorităţii vor fi impuse părţilor.
Astfel, se ofereau premisele unei cooperări între vechi inamici şi se trecea peste resentimentele războiului şi poverile trecutului. Totodată, se declanşa un proces total nou în relaţiile internaţionale, de exercitare comună a suveranităţii.
Acesta era un răspuns la problemele de după Cel de-al Doilea Război Mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar şi la potenţialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucţie.
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 1951 , Planul Schuman a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania, Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani .
Preview document
Conținut arhivă zip
- cap 1 Constructia.doc
- cap 2 institutiile.doc
- cap 3 Organele.doc