Construcție Europeană

CAPITOLUL I

ORIGINILE IDEII DE EUROPĂ UNITĂ

- TEMA I -

DEBUTUL IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ.

ROLUL MARILOR GÂNDITORI

1. Originile antice şi medievale

Conceptul de unitate europeană, aflat astăzi în atenţia tuturor celor care analizează fenomenul comunitar, nu a apărut pentru prima dată în contextul actualei organizări politice a spaţiului european, ci el îşi are originea în perioade foarte îndepărtate ale istoriei bătrânului continent.

Dacă unii dintre cercetătorii acestui fenomen consideră că despre „civilizaţia europeană" se poate vorbi abia începând cu secolul al XII-lea, cei mai mulţi plasează debutul ideii unităţii europene în perioada antichităţii. Potrivit acestor cercetători, Europa este moştenitoarea comună a civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii creştine: ”Dacă vorbim de o unire a Europei, trebuie să admitem că aceasta a început în Italia, la Roma. Roma a fost aceea care pentru prima dată a impus o unitate politică asupra Europei. De la Marea Neagră şi până în Anglia, din Carpaţi în Pirinei au mărşăluit legiunile romane, iar în urma lor Roma a impus popoarelor imperiului unitate şi ordine bazate pe aceleaşi legi.”

În antichitatea greco-romană Europa însemna „lumea civilizată” din zona mai mare a bazinului mediteranean, restul fiind „barbari” (străini), adică lumea exterioară.

Un prim exemplu de organizare politică în acest spaţiu apare în perioada Greciei antice. Cetăţile-state greceşti erau organizate în confederaţii (amficţionii), uniuni cu caracter militar destinate îndepărtării pericolului extern (în special persan) având instituţii religioase şi politice comune. Una dintre aceste instituţii, Consiliul amficţionilor, avea rolul de a soluţiona, prin arbitraj, diferendele dintre cetăţi, prevăzându-se şi un tribunal obligatoriu care ar fi intervenit în caz de încălcare a principiilor stabilite. Amficţioniile cetăţilor greceşti au durat atâta vreme cât au ţinut pericolele, după care fiecare stat-cetate şi-a continuat existenţa separat.

O altă formă de organizare politică este cea a Romei antice, care de la o comunitate restrânsă la dimensiunile unui stat, s-a extins la întreaga peninsulă, stabilind, încetul cu încetul, autoritatea romană în jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la „marginile lumii”, de la Atlantic la Marea Neagră şi Marea Caspică. Pentru Roma antică, războiul reprezenta calea de soluţionare a diferendelor cu celelalte popoare, considerate „barbare”. „Pax romana” (aspiraţia Romei) avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominaţia romană, organizarea imperiului sub o autoritate unică, pe baza aceloraşi legi pentru toţi oamenii liberi din imperiu, deveniţi cetăţeni romani, care aveau acelaşi statut juridic, erau reprezentaţi de o administraţie comună, apăraţi de o armată comună, aveau o monedă unică şi chiar o limbă comună.

Încă din antichitate, în special prin acţiunea Romei, s-au pus bazele şi s-a transmis mai departe o civilizaţie unitară. Veritabilul fundament al unităţii europene îl constituie astfel „tradiţiile europene”, a căror sursă este Antichitatea. „Umanismul” născut în Grecia antică (dezvoltarea unei concepţii despre om şi societate în care omul este „măsura tuturor lucrurilor”), completat de Roma antică cu conceptele de justiţie şi cetăţean (şi răspândit apoi în întregul său imperiu) şi îmbogăţit în ultimele decenii ale acestuia de creştinism, care i-a dat o nouă filosofie, stă la baza acestor tradiţii europene. Ele au permis ulterior, în timpul Evului Mediu, să se contureze o comunitate de civilizaţie europeană.

Contribuţia Imperiului Roman la ideea de unitate europeană ar trebui însă nuanţată pentru că, dacă din punctul de vedere al structurii politice, ea poate fi susţinută, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte dimensiunea sa culturală, slăbită prin extinderea Imperiului în afara Europei şi prin întărirea, ca replică la stoicismul imperial, a unui ecumenism inspirat din religiile şi filosofiile orientale.

Spiritul ecumenic a supravieţuit căderii Imperiului Roman însă se va clătina atunci când expansiunea islamică va duce la fracturarea continentului, separând pe barbarii occidentali de centrele de civilizaţie şi punând în pericol elementele de cultură comună moştenite de la Roma antică.

Francii sub Carol cel Mare au oprit acest declin. Se consideră că încercările de refacere a graniţelor fostului Imperiu Roman în perioada lui Carol cel Mare, care a realizat, pentru o scurtă perioadă, unitatea politică a unei mari părţi a Europei, au avut, de asemenea, consecinţe religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană, reînviind comunitatea religioasă, morală şi intelectuală moştenită de la civilizaţia antică.

Imperiul carolingian este astfel descris ca „naşterea primei Europe” sau „punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale”, prin imprimarea aceluiaşi tip de instituţii unor teritorii diverse, prin crearea unor fundamente comune în gândire şi atitudini intelectuale, prin impunerea creştinismului ca forţă unificatoare.