Contenciosul Administrativ

1. Noţiunea contenciosului administrativ

Controlul judecătoresc al activităţii organelor administraţiei publice sau, pe scurt, contenciosul administrativ, reprezintă o construcţie juridică care are drept obiectiv apărarea drepturilor cetăţeneşti împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor publici ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestor organe. Oricine se consideră vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ al unui organ al administraţiei publice, poate cere şi poate obţine anularea sau modificarea actului administrativ şi repararea pagubei cauzate.

În acest sens, art. 52 din Constituţia României prevede următoarele :

„ (1) Persoana vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.

(2) Condiţiile si limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organica.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare . Răspunderea statului este stabilita in condiţiile legii si nu înlătura răspunderea magistraţilor care si-au exercitat funcţia cu rea-credinţa sau grava neglijenta .”

Autoritatea competentă în a soluţiona cu putere de lege aceste conflicte este instanţa de judecată care, în baza controlului de legalitate asupra actelor administrative emise de organele administraţiei publice, reconstituie ordinea de drept încălcată.

Procedura stabilită de lege pentru soluţionarea conflictelor dintre autorităţile administrative şi cetăţeni constituie contenciosul administrativ

Trebuie să observăm că acest control de legalitate se raportează la două elemente esenţiale, care trebuiesc clarificate:

- contenciosul administrativ şi

- actele administrative, ca principală formă de manifestare a activităţii administraţiei publice.

Legătura dintre contenciosul administrativ şi actele administrative este evidentă, sub următoarele aspecte:

– nu ar putea exista un contencios administrativ, dacă nu ar exista acte administrative care să poată fi contestate;

– sfera de acţiune a contenciosului administrativ poate fi limitată, după cum vom vedea, funcţie de natura actului administrativ care se doreşte a fi contestat.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul contencios vine de la adjectivul latin contentiosus, care se traduce prin contestat, litigios, provenit la randul sau din verbul latin contendo,-ere, care însemna a lupta. Termenul contencios exprimă conflictul de interese, contradictorialitatea acestora.

Noţiunea contenciosul administrativ îmbracă două sensuri, după cum urmează:

– în sens general, prin contencios administrativ, înţelegem totalitatea litigiilor juridice în care se află administraţia cu cei administraţi;

– în sens restrâns, contenciosul administrativ desemnează ansamblul litigiilor juridice în care organele administraţiei publice folosesc regimul juridic de drept administrativ.

Astfel, Codul de procedură civilă, atunci când reglementează competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, arată în art. 2 şi 3, că tribunalelor şi curţilor de apel le revine competenţa de a rezolva “procesele şi cererile în materie de contencios administrativ”.

De aici rezultă împărţirea contenciosului administrativ în două categorii, respectiv:

– contenciosul de drept comun, care este alcătuit din totalitatea litigiilor de competenţa organelor judecătoreşti propriu-zise, de natură civilo-comercială şi penală;

– contenciosul administrativ propriu-zis, compus din totalitatea litigiilor de natură administrativă, de competenţa, fie a tribunalelor de drept comun, fie a unor tribunale speciale administrative, după sistemul de drept pozitiv adoptat în diverse state.

Instanţele judecătoreşti cărora li se conferă competenţa judecării acestor litigii juridice sunt denumite instanţe de contencios administrativ.

În această ordine putem să observăm că noţiunea contenciosului administrativ îmbracă şi alte sensuri, în afara celor prezentate, astfel:

– un sens material, care desemnează litigiile ce trebuiesc rezolvate, mai bine zis suma acestor litigii;

– un sens organic, care desemnează instanţele judecătoreşti cărora le revine competenţa rezolvării acestor litigii. În acest sens este concepută şi Legea nr. 554/2004, legea contenciosul administrativ, care reprezintă dreptul pozitiv în această materie.

Într-un sens mai restrâns, noţiunea contenciosului administrativ se referă numai la instanţele de contencios prevăzute de lege. Aşa este cazul prevederilor art.122 alin. (5) din Constituţia din 1991 şi art.135(1) din Legea 215/2001, legea administraţiei publice locale, unde se prevede că: „în urma exercitării controlului de către prefect, asupra legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale ori judeţene, acesta le poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ”.

Noţiunea contenciosului administrativ, în acest caz, are un sens “sui generis”, cu totul altul decât cel pe care l-am menţionat înainte, adică cel care priveşte litigiile juridice dintre administraţie şi cei administraţi.

Noţiunea contenciosului administrativ, în cazul citat mai sus, se referă numai la atribuirea de competenţă către instanţele de contencios administrativ pentru rezolvarea litigiilor dintre prefect şi autorităţile administraţiei publice locale, ambele autorităţi făcând parte din sistemul administraţiei publice.

Tot într-un sens restrâns, apare noţiunea contenciosului administrativ şi atunci când se referă la procedura folosită pentru rezolvarea litigiilor dintre administraţie şi cei administraţi.

Prof. Victor Onişor observă, atunci când vorbeşte de rezolvarea litigiilor, că aceasta se face prin soluţionarea a două chestiuni: chestiunea de drept şi chestiunea de drept (quaestio facti, quaestio juris).