Contracte și cvasicontracte drept român

Prin izvor al unei obligaţii se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Combinând cele două clasificări ale izvoarelor obligaţiilor cunoscute de jurisconsulţii romani, putem spune că obligaţiile se nasc din: contracte, delicte şi diferite izvoare de obligaţii (variae causarum figurae). Ultima categorie de izvoare de obligaţii o vom subîmpărţi în quasi-contracte, quasi-delicte şi alte izvoare de obligaţii.

Ne vom ocupa pe rând de contracte, de variae causarum figurae şi de delicte.

CONTRACTELE

Potrivit uzului general noi numim acest izvor al obligaţiilor contracte, deşi el cuprinde şi simplele convenţii care nasc obligaţii fără să constituie contracte (pactele). Mai exact ar trebui să numim acest izvor al obligaţiilor convenţii, deoarece toate contractele sunt şi convenţii, însă în dreptul roman nu orice convenţie este contract.

Vom cerceta pe rând contractele formale, neformale (reale, consensuale, nenumite), apoi pactele.

CONTRACTELE FORMALE SAU SOLEMNE

Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale, adică contracte care pentru a lua naştere au nevoie ca acordul de voinţă să fie îmbrăcat într-o anumită formă.

În dreptul roman se cunosc patru forme cu acest scop iar corespunzător acestor forme avem de examinat următoarele contracte:

–forma religioasă → sponsio religiosa şi iusiurandum liberti;

–forma verbală → contractele verbale (sponsio laică şi dotis dictio);

–forma autentică → nexum;

–forma scrisă → contractul litteris.

I.FORMA RELIGIOASĂ

Când ne-am ocupat de originile obligaţiei am arătat că obligaţia cea mai veche este obligaţia contractuală, obligaţia care se naşte dintr-un contract şi anume din acordul de voinţă dintre garant şi păgubaş, acord îmbrăcat într-o anumită formă. Cea mai veche formă a fost cea religioasă.

Prin urmare la început garantul, mai târziu, conform evoluţiei arătate, şi debitorul pentru a fi obligat nu era de ajuns să promită dar trebuia să şi jure. Jurământul extins la orice convenţie de la aceea dintre garant şi păgubaş a dat posibilitatea creditorului ca la adăpostul mâniei zeilor să ceară debitorului executarea unor obligaţii.

1.SPONSIO RELIGIOSA:

Dat fiind întrebuinţarea exclusivă a verbului spondeo=a promite în foarte vechiul drept roman, e de presupus că la origine garantul, apoi debitorul, întrebuinţa verbul spondeo însoţit de un jurământ, poate pentru că acest cuvânt se considera că are o virtute deosebită în a atrage favoarea zeilor.

2.IUSIURANDUM LIBERTI (jurământul dezrobitului):

Proprietarul, dezrobind pe sclav, nu pierdea posibilitatea de a-l exploata. Când am vorbit de dezrobire v-am arătat că dezrobitul rămânea obligat de a presta fostului său stăpân anumite servicii (operae) → pentru a-şi asigura serviciile care necesitau anumite cunoştinţe (operae fabriles) stăpânul recurgea la un dublu jurământ.

Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că după dezrobire va munci la el, adică la patronul său (fostul său stăpân), un anumit număr de zile pe an. Acest jurământ prestat de sclav era reînnoit după dezrobire deoarece numai jurământul prestat pe când era liber poate să-l oblige civil.

Gaius arată că este singurul caz când se naşte o obligaţie prin jurământ, desigur că Gaius se referă la vremea în care a trăit (sec. II). Existenţa acestui caz este însă o dovadă certă a celor ce am spus mai sus cu privire la rolul religiei în materie contractuală.

Religia a fost primul mijloc prin care s-a realizat subordonarea debitorului faţă de creditor. Acordul de voinţă (convenţia) a devenit contract, a produs deci efecte juridice numai printr-un jurământ al debitorului. Creditorul silea pe debitor să se execute la adăpostul mâniei zeilor care fuseseră invocaţi de debitor în momentul când îşi luase obligaţia.

Atunci când dreptul se desface de religie, când rostirea unui cuvânt solemn (spondeo) ia locul jurământului în transformarea unei convenţii în contract, sau mai bine zis verbul spondeo e dezbrăcat de caracterul său religios, totuşi există un caz care se menţine ca un vestigiu al trecutului, caz în care convenţia este transformată în contract prin prestarea unui jurământ. Iată că jurământul dezrobitului ne arată pentru timpurile mai noi care era rolul religiei nu într-un anumit caz, ci în toate cazurile în vremea când şeful politic (regele) era şi şeful religios.

Iusiurandum liberti nu este un contract verbal, ci un contract special în care acordul de voinţă este îmbrăcat în forma religioasă (jurământul), forma generală de a contracta în foarte vechiul drept roman.

Într-adevăr stăpânul putea să-şi asigure exploatarea sclavului după dezrobire în două moduri:

–promisiunea sclavului era întărită printr-un dublu jurământ → în acest caz nu poate fi vorba de un contract verbal căci nu prin rostirea unor cuvinte solemne, ci prin al doilea jurământ se năştea obligaţia;

–dezrobitul şi patronul recurgeau la o stipulaţie → în acest caz avem un contract verbal şi anume o stipulaţie, dar nu există jurământ.

Prin urmare iusiurandum liberti nu este un contract verbal, ci, după cum am arătat, un contract special în formă religioasă.

II.FORMA VERBALĂ

Cea mai veche formă de a transforma un acord de voinţă în contract este deci forma religioasă. Însă odată cu instaurarea republicii, şeful religios nemaifiind şef politic, contractul şi-a pierdut aspectul său religios → renunţând la haina religioasă romanii nu au renunţat la necesitatea unor forme. Aceste forme aplicate la drept au constituit formalismul, sistem juridic potrivit căruia voinţa, ca să producă efecte, trebuie să îmbrace o anumită haină, o anumită formă. Prin aceasta nu înţelegem că formalismul juridic s-a născut din religie.

Religia şi dreptul, fiind forme de suprastructură, nu au putut să-şi găsească originea decât în condiţiile materiale de existenţă. Forma care a luat locul jurământului pentru transformarea unei convenţii în contract a fost sponsio, cu numele mai recent stipulatio. Sponsio înseamnă promisiune şi vine de la verbul spondeo=a promite.

În vremea regalităţii şi chiar mai înainte probabil că cel care se obliga întrebuinţa cuvântul spondeo=a promite, promisiunea sa fiind întărită prin jurământ. Pentru ca să nu existe dubiu (îndoială) în ceea ce priveşte cuvintele întrebuinţate sau pentru că anumiţi termeni se considerau că au o virtute deosebită în a atrage favoarea zeilor, desigur că verbul spondeo era cel întrebuinţat întotdeauna.