Contractele Speciale

00:0b:cd:b5:b8:82Consideraţiuni generale

Contractele civile reprezintă instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează folosinţa, conservarea sau circulaţia bunurilor ori crearea de noi valori de întrebuinţare.

Normele juridice care reglementează fiecare contract sunt în principiu subînţelese, ceea ce permite ca, în aplicarea principiului autonomiei lor de voinţă, părţile contractante să stabilească condiţiile în care se încheie, se execută sau se stinge contractul.

Legiuitorul intervine pentru a suplini tăcerea părţilor şi pentru a umple lacunele contractului, ceea ce dispensează părţile contractante să hotărască, în toate detaliile, convenţia lor.

Normele care reglementează contractele civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare.

Pe de altă parte, în cadrul dreptului civil, între normele generale ale teoriei obligaţiilor şi normele speciale ale contractelor civile, prioritate au normele speciale (specialia generalibus derogant), care se vor completa, în măsura în care nu există reglementare specială, cu normele generale ale teoriei generale a obligaţiilor.

Aceeaşi soluţie trebuie dată şi în cazul contractelor nenumite, şi anume, în măsura în care părţile nu au stabilit reguli speciale, se vor aplica regulile teoriei generale a obligaţiilor.

În situaţia contractelor complexe (care reunesc elemente a două sau mai multe contracte numite), în măsura în care ele nu au o reglementare specială, urmează a se aplica normele aplicabile contractelor componente.

TITLUL I

Contractul de vânzare-cumpărare

Capitolul I

Noţiuni generale, definiţia şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Secţiunea I – Noţiuni generale

Vânzarea-cumpărarea îşi are originea în schimb (în troc).

La începuturile societăţii omeneşti în lipsa unei monede de schimb, care să fie în acelaşi timp şi măsură a valorii de schimb, pentru a-şi satisface nevoile existenţiale, oamenii tranzacţionau şi îşi schimbau produsele muncii lor între ei.

O dată cu dezvoltarea şi diversificarea producţiei, şi pe cale de consecinţă a creşterii volumului schimburilor şi a varietăţii lor, s-a impus necesitatea unui obiect unic ca măsură a valorii şi obiect de schimb – banul.

O dată cu apariţia banului a apărut şi vânzarea, care constă în schimbul unui obiect contra unui preţ stabilit în bani.

Vânzătorul va înstrăina bunul, iar cumpărătorul va plăti preţul.

Vânzarea-cumpărarea devine cel mai răspândit şi uzual contract pentru satisfacerea nevoilor economice ale omului.

Codul civil consacră vânzării-cumpărării peste 100 de articole (art. 1650-1762).

Menţionăm că modalităţi ale vânzării sunt reglementate şi în acte normative speciale.

Secţiunea a II-a – Definiţia vânzării

Vânzarea este definită de art. 1650 C.civ., ca fiind „contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească.

Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept“.

Transmiterea dreptului de proprietate nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare.

Din textul legal citat rezultă că prin acest contract se pot transmite şi alte drepturi reale, cum ar fi nuda proprietate, uzufructul, superficia, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau „orice alt drept”.

Mai mult, legiuitorul dispune că „Dispoziţiile privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel (art. 1651 C.civ.).1

În practica judiciară s-a decis constant că poate fi vândută doar „nuda proprietate“, vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct.

La fel cesiunea de creanţă este asimilată de practica judiciară cu o vânzare a creanţei.

Pot fi de asemenea vândute drepturile de autor sau de inventator, şi chiar drepturile asupra unei universalităţi care conţine atât drepturi, cât şi datorii (de exemplu, vânzarea unei moşteniri).

Vânzarea este deci contractul civil în temeiul căruia operează transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept, real ori de creanţă, de la vânzător la cumpărător, cu „obligaţia pentru cel din urmă de a plăti primului o sumă de bani drept preţ“.

Nu pot forma însă obiect al contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale nepatrimoniale sau cele patrimoniale care au un caracter strict personal, cum sunt: dreptul la întreţinere, dreptul la pensie etc.

Secţiunea a III-a – Caractere juridice

Vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.

l. contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante;

Vânzarea-cumpărarea are efecte specifice contractelor sinalagmatice: excepţia de neexecutare; rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei de către una din părţi; riscul contractului.

2. contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei sale;

Vânzătorul urmăreşte primirea preţului ca un echivalent al transmiterii bunului, iar cumpărătorul urmăreşte primirea proprietăţii bunului în schimbul preţului.

3. contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt stabilite şi cunoscute de fiecare dintre părţi în momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi incert, ca în cazul contractelor aleatorii;

4. în principiu un contract consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor;

Vânzarea-cumpărarea nu este nici contract solemn, şi nici contract real (nefiind necesară predarea bunului pentru încheierea contractului).

Există însă şi excepţii. Astfel, în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară (art. 1676 C.civ.), iar art. 877 C.civ. dispune că „Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, modifică şi sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.” Prin imobil în sensul cărţii funciare se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii aparţinând aceluiaş proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administrative teritoriale şi care sunt identificate printr-un număr cadastral unic (art. 876 alin. (3) C.civ.).

De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea, formalităţilor de publicitate respective (art. 1675 C.civ.).

Forma autentică nu este cerută ca o condiţie ad validitatem pentru vânzările construcţiilor sau ale autoturismelor. Cu privire la acestea din urmă, radierea şi înmatricularea se face în condiţiile H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului, pe baza contractului-tip de vânzare-cumpărare încheiat la organele de poliţie, şi nu la notarul public.

5. contract translativ de proprietate

Efectul translativ de proprietate se produce din momentul realizării acordului de voinţă (solo consensus).