Criminalistică

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALISTICA

Cap. I Noţiunea, obiectul, metodele şi principiile criminalisticii

Apărarea ordinii de drept, cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură penală, în general a faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se desfăşoare, în spiritul legii, pe baze ştiinţifice, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi tactici de efectuare a actelor procedurale.

Normele de drept nu sunt suficiente nu sunt suficiente pentru asigurarea eficacităţii în descoperirea şi probarea actului infracţional, în dovedirea vinovăţiei celor implicaţi în comitere, sens în care este necesară şi conceperea unui anumit mod de acţiune, din partea instituţiilor de aplicare a legii. În acest sens, profesionistii în cercetarea şi aplicarea dreptului, au înţeles că pentru soluţionarea cauzelor penale, numai simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă. Penaliştii dreptului modern au argumentat cu succes, că trebuie să se recurgă la diverse metode ştiinţifice de investigare a realităţii, precum şi la reguli tactice specifice, de efectuare a unor acte procedurale. În acest fel s-a manifestat necesitatea creării unui sistem ştiinţific coerent, destinat investigării faptelor penale.

Pentru prima dată, noţiunea de criminalistică a fost folosită de judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross, în lucrarea sa „Manualul judecătorului de instrucţie” publicată în anul 1893, lucrare prin care investigarea faptelor penale este considerată o ştiinţă. Această lucrare a fost reeditată, în scurt timp, sub denumirea „Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”.

Anterior acestei date, activitatea de cercetare a infracţiunilor, cu ajutorul mijloacelor tehnice, era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie ştiinţifică”.

După ce în anul 1902, Hans Gross defineşte criminalistica, drept o „ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal”, ulterior, majoritatea autorilor, au adoptat definiri apropiate, uneori mai ample, dar cu preponderenţă orientate spre rolul acestei ştiinţe, în cercetarea infracţiunilor în faza de urmărire penală.

Astfel, şi-a făcut apariţia, pe lângă ştiinţa investigării faptelor penale şi „Criminalistica”, care în timp s-a impus ca o adevărată ştiinţă.

Criminalistica este percepută în sens larg, comun, marii majorităţi a populaţiei, ca o metodă de investigare şi probare a faptelor antisociale, fapte comise prin mijloace dintre cele mai seducătoare, o luptă între „bine”- anchetatorul şi „rău”- criminalul,

hoţul, violatorul, etc., luptă care conduce la descoperiri neaşteptate, bazate pe perspicacitatea investigatorului ieşită din comun.

În realitatea complexă, Criminalistica este definită de diverşi autori astfel: P.F. Ceccaldi „un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei (în sens larg) pentru a se ajunge la descoperirea ei”. I. Ceterchi, I. Demeter „ştiinţa despre mijloacele (tehnice şi tactice) ce urmăresc descoperirea, strângerea şi studierea probelor judiciare utilizate în procesul penal, în scopul stabilirii şi descoperirii infracţiunilor şi a celor vinovaţi, precum şi despre măsurile de preîntâmpinare a infracţiunilor”. I. Mircea „o ştiinţă care elaborează metode tactice şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor”.

Criminalistica este definită şi ca o „ştiinţă a stabilirii stărilor de fapt necesare unei corecte încadrări juridice a faptelor ilicite comise, prin elaborarea şi folosirea metodelor tactice şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de cercetare, de identificare, cunoaştere şi judecare a infractorului”.1

Cu privire la ştiinţa Criminalistică, profesioniştii în materie o consideră, fie "Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor", fie „Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii şi cercetării infracţiunilor, precum şi a identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi a prevenirii faptelor antisociale”2.

În mod necesar, formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei, implică un demers teoretic şi ştiinţific, pe măsura caracterului său complex. Astfel, profesorul Emilian Stancu arată că: ”dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este destinată descoperirii şi cercetării infracţiunilor, în scopul aflării adevărului, obiectul acestei ştiinţe trebuie privit mult mai nuanţat”, precizând că : „sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele”:

a. Iniţierea de metode tehnice, destinate cercetării urmelor infracţiunii, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor;

b. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte, la necesităţile proprii Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii etc.;

1 Bădilă Mircea, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Editura Omnia UNI S.A.S.T., Braşov, 1998, pag. 189

2 Emilian Stancu, Criminalistica , vol.I, Bucureşti, Ed.Actami 1995 pag.10, Lucian Ionescu-Criminalistica Note de Curs (Nepublicate) 1995

c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice, destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării;

d. Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive, rezultate din activitatea organelor de urmărire penală, pe linia investigării infracţiunilor;

e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate procedee de combatere şi prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;

f. Perfecţionarea modului de cercetare, a diverselor categorii de infracţiuni;

g. Elaborarea de metode şi prefigurarea