Extras din curs

Partea I Tehnica criminalistică

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secţiunea I Criminalistica - noţiune şi sistem

§1. Noţiunea şi importanţa ştiinţei Criminalisticii

1.1. Noţiunea. Impunerea unui caracter modern activităţii judiciare a preocupat o serie întreagă de jurişti luminaţi, profund convinşi de contribuţia decisivă a ştiinţei la descoperirea faptelor penale. Aceştia au înţeles că, pentru soluţionarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă.

În conturarea exactă a obiectului probaţiunii, penaliştii dreptului modern sunt convinşi că trebuie să recurgă la diverse metode ştiinţifice de investigare a realităţii, precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale.

Momentul de referinţă al apariţiei noii ştiinţe judiciare se situează în urmă cu un secol, fondatorul ei fiind socotit cunoscutul judecător de instrucţie austriac şi profesor de Drept penal, Hans Gross. El avea să editeze, în 1893, "Manualul judecătorului de instrucţie", reeditat în scurt timp sub denumirea "Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii".

Apariţia noii ştiinţe a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile cunoaşterii umane, îndeosebi de revoluţia tehnico-ştiinţifică, aflată la primii săi paşi la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX. Fireşte, această necesitate obiectivă s-a impus şi într-un moment în care mijloacele de luptă ale justiţiei penale împotriva criminalităţii deveniseră insuficiente faţă de creşterea numărului infractorilor, mereu mai versaţi, ei înşişi folosind metode şi mijloace perfecţionate de operare.

De la începuturile sale, în ciuda unor păreri contrare, Criminalistica a fost considerată o ştiinţă în înţelesul deplin al cuvântului, poate una dintre primele ştiinţe de graniţă. Întemeietorul ei, Hans Gross, a definit-o ca o "ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal".

Nu insistăm asupra unor definiţii, cu toate că o analiză a lor ar fi interesantă pentru înţelegerea modului în care au evoluat opiniile asupra naturii şi locului ocupat de Criminalistică în sistemul ştiinţelor dreptului, chiar dacă analiza lor, în alt context, ar fi utilă.

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.

1.2. Obiectul Criminalisticii. Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul propriu Criminalisticii prezintă importanţă cel puţin pe două planuri distincte: pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidenţiază unitatea şi autonomia sa (dar numai în anumite limite) faţă de celelalte ştiinţe juridice şi nejuridice, dar aflate în slujba justiţiei; avem în vedere medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară etc.

Sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele:

a. Iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunilor, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor.

b. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei,

matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi de combatere a infracţiunilor.

c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării.

d. Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracţiunilor.

e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai adecvate procedee de combatere şi de prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora.

1.3. Metode generale şi particulare de investigare criminalistică.

Datorită obiectului propriu de cercetare, Criminalisticii îi sunt specifice anumite metode de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului său. Din perspectivă epistemologică, o adâncire a analizei metodologiei criminalistice ar avea, fără îndoială, o rezonanţă imediată asupra lărgirii bazei teoretice a ştiinţei în discuţie.

a. La baza metodologiei criminalistice, ca, de altfel, a tuturor ştiinţelor, se situează modalităţi generale de cunoaştere cum sunt observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia, adaptate la specificul obiectului Criminalisticii.

b. Metodele adaptate la specificul Criminalisticii, din alte domenii ştiinţifice, pe primul loc aflându-se metodele de analiză fizico-chimică a urmelor şi microurmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte şi materii, metodele biologice de examinare a urmelor de secreţii, excreţii ori ţesuturi moi, metodele antropologice, metodele de examinare optică, în radiaţii vizibile sau invizibile etc.

c. Metode de examinare proprii Criminalisticii, care ţin de particularităţile obiectului său de cercetare. Iată numai câteva dintre acestea:

- metode destinate descoperirii şi examinării (îndeosebi comparative) a urmelor sau mijloacelor de probă;

- metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor după semnalmente exterioare ori după resturi osoase;

- metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute ş.a.

d. Procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe baza generalizării experienţei organelor judiciare, cât şi prin adaptarea unor elemente de cunoaştere aparţinând psihologiei.