Criminologie

CAPITOLUL I : NOTIUNI INTRODUCTIVE

1. Formarea criminologiei ca stiintă

Termenul de criminologie a fost folosit, pentru prima oară, de antropologul francez

Paul Topinard, în anul 1879. Termenul derivă din latinescul crimen (crimă, cu sensul de

infractiune, faptă penală) si grecescul logos (cuvânt, cu sensul de idee, stiintă). O lucrare

intitulată Criminologie a apărut mai târziu (1885) si apartine lui Rafaele Garofalo.

Pentru a întelege mai bine originea criminologiei este necesară o scurtă incursiune

istorică. Astfel, încă din secolul al V-lea î.d.H., Socrate punea omul si conduita sa în centrul

dialogurilor sale si arăta că, comportamentul nedrept al „răului" (méchant) este rodul

necunoasterii. Platon acorda un rol preponderent prevenirii crimelor si sustinea caracterul

exemplar al pedepsei descurajatoare, pentru a împiedica recidiva si pentru a îndepărta oamenii

de la intentiile lor criminale. Tot astfel, Platon era adeptul ideii potrivit căreia fiinta umană,

„normală" sub aspect moral, nu comite răul din plăcere, ci pentru că este sub influenta unei boli

care ar putea fi vindecată prin tratamentul educativ aplicat în închisori.

Ideile lui Platon au fost preluate, peste secole, de filosoful si scriitorul latin Seneca

(anul 4 î.d.H. - anul 65 d.H.) sub formularea: „Căci, după cum spunea Platón, nici un om

întelept nu pedepseste pentru eă s-a săvârsit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată".

După alte câteva secole, Sfântul Augustin se arăta adept al rolului educativ al pedepsei,

care „nu trebuie să urmărească pieirea celui vinovat, ci reeducarea lui".

Istoricii criminologiei accentuează îndeosebi influenta ideilor continute în lucrarea iui

Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene, apărută în 1764, lucrare care a revolutionat gândirea

juridică, deschizând noi orizonturi cu privire îa problemele crimei si ale justitiei penale.

In ultimii ani, alături de Beccaria se recunoaste contributia pe care a avut-o Jeremy

Bentham îa aparitia criminologiei ca stiintă. Asocierea între Beccaria si Bentham si originile

criminologiei apartine curentului neoclasic, dar si reprezentantii altor orientări subliniază

influenta pe care acestia au avut-o la aparitia criminologiei. De asemenea, noua viziune asupra

criminologiei consideră că Beccaria si Bentham nu sunt numai ilustrii reprezentanti ai scolii

clasice de drept penal, dar si întemeietorii „criminologiei clasice".

Un interes real pentru criminologie îl prezintă si datele furnizate de istoria medicinei

legale. încă din Egiptul antic s-a făcut dovada folosirii otrăvii, într-un proces intentat unei

femei care îsi ucisese sotul.

Cercetarea criminologica a fost favorizată de existenta, în unele tări, a unui cadru

institutional organizat, de felul clinicii de psihiatrie, care a- oferit oamenilor de stiintă

posibilitatea să efectueze unele experimente si să verifice unele ipoteze. Acelasi rol de laborator

experimental l-a jucat si penitenciarul în care s-au efectuat unele observatii pe termen lung asupra

detinutilor.

In acest context prielnic, cercetările cu privire la crimă, criminal si criminalitate capătă

un caracter organizat, prefigurând o nouă disciplină stiintifică. Este momentul aparitiei

criminologiei pozitiviste, ai cărei reprezentanti de seamă au fost Cesare Lombroso, Enrico

Ferri si Rafaele Garofalo.

Criminologia s-a dezvoltat, mai întâi, în cadrul altor discipline stiintifice: statistica,

sociologia, antropologia, psihologia, psihiatria etc. De aceea, Enrico Ferri îsi intitulează una

din importantele sale lucrări Sociologia criminală (1881). De asemenea, noua stiintă întemeiată

de Lombroso nu se numea criminologie, ci antropologie criminală, sub influenta publicatiei

3

Archives de l'anthropologie criminelle et des sciences pénales, înfiintată la Lyon, în 1886

(condusă de Alexandre Lacassagne si Gabriel Tarde), care concentra în paginile sale

principalele preocupări de criminologie ale timpului.

Un alt moment important în dezvoltarea criminologiei îl reprezintă aparitia, în 1907, în

Belgia, a publicatiei Revue de droit pénale et de criminologie.

In Germania, Franz von Liszt a militat pentru aplicarea în practică a cercetării

criminologice, iar în lucrarea sa Dsr Zweckgedanke im Strafrecht (Ideea scopului în dreptul

penal), apărută în 1882, sustine ideea unei „stiinte xotale a dreptului penal", în care să fie

incluse si antropologia criminală, psihologia si statistica criminologiei.

Pozitivismul european a influentat formarea criminologiei nordamericane. Primele

cercetări în acest domeniu s-au făcut în clinicile înfiintate, în 1909, la Chicago. Tot în această

perioadă are loc si prima Conferintă natională de drept penal si criminologie, în 1909, la Law

School of Northestern University, prilej cu care se înfiintează Institutul American de Drept

Penal si Criminologie. începând cu anul 1910, Institutul publică revista Journal of Criminal

Law and Criminology, care apare si astăzi. Fondatorul criminologiei nord-americane este

considerat a fi Edwin Sutherland, care publică în 1924 cartea sa Criminology, ce va avea o

mare influentă asupra oamenilor de stiintă de pretutindeni, interesati de domeniul criminalitătii.

Primul Război Mondial întrerupe în Europa, pentru o perioadă de timp, studiile în

domeniul criminologiei. Publicatia de la Lyon îsi încetează aparitia, iar cea belgiană îsi reia,

după război, activitatea, marcând o apropiere a criminologiei de dreptul penal.

Un moment important 1-a constituit înfiintarea, în 1934, a Societătii Internationale de

Criminologie, cu sediul la Paris, care, pentru prima dată, îsi propune ca obiectiv de bază studiul

criminalitătii. Aceasta avea si o revistă proprie, Analele internationale de criminologie care,

începând cu anul 1938, organizează congrese internationale de criminologie. Din 1952,

Societatea Internatională de Criminologie organizează, sub egida O.N.U., cursuri internationale

de criminologie. Primul Congres al S.I.C. are loc la Roma, în 1938, apoi la Paris , Londra ,

Haga, Montreal, Madrid, Belgrad, Lisabona, Viena , Hamburg, Budapesta, etc.

Un rol important în dezvoltarea criminologiei îl are si Directia de Probleme Criminale

din Consiliul Europei, în cadrul căreia functionează Comitetul European pentru Problemele

Criminale (C.D.P.C.). Biroul C.D.P.C. si Consiliul Stiintific Criminologie, formate din reputati

specialisti, reprezentanti ai statelor membre, organizează periodic conferinte de cercetare

criminologica.

2. Definitia criminologiei

A formula o definitie nu este deloc usor, pentru orice domeniu stiintei, cu atât mai mult

pentru criminologie, stiut fiind faptul că definitiile i-au fost date până în prezent, atât la noi, cât

si în alte tări, au fost influenti de conceptiile foarte diverse ale timpului, precum si de conditiile

soci: istorice ale epocii în care au fost elaborate.

Din cercetarea numeroaselor definitii care au fost date criminologiei se desprinde concluzia că acestea

pot fi grupate în jurul reperului principal sau al principalului obiect de studiu al criminologiei, care a fost luat în

considerare la formularea definitiei; criminalul, crima, criminalitatea, dinami actului criminal, reactia socială fată

de criminalitate etc.

Astfel, Enrico Ferri, un reprezentant de seamă al Scolii pozitiviste italiene,

prezentându-si una dintre cele mai importante lucrări ale sale, Sociologia criminală, arăta că

aceasta înglobează totalitatea stiintelor penale între care si sociologia penală, sinonimă cu

criminologia, care „studiază nu numai delictul în sine ca raport juridic, ci, de asemenea, sau în

primul rând, pe acela care comite delictul, asadar pe delincvent".

Alti autori definesc criminologia ca stiinta completă despre om, despre cauzele si

remediile comportării sale antisociale.

Unii autori sunt tributari definitiei dată de J. Pinatel, după care „criminologia este

studiul stiintific al omului delincvent si al delictului...", de unde rezultă că pe primul loc se află

făptuitorul, fapta ocupând un loc secundar.

Criminalul se află în centrul atentiei