Criminologie

Capitolul IV

FENOMENOLOGIA CRIMINALITĂŢII

Secţiunea I

NOŢIUNI, EVALUAREA ŞI TRĂSĂTURILE CRIMINALITĂŢII

4.1.1. Viziunea sistemică în criminologie. Noţiuni de criminalitate. Evaluarea criminalităţii

Cercetările consacrate cauzelor criminalităţii presupun utilizarea tuturor datelor obţinute în acest domeniu. Acest fapt devine posibil datorită utilizării conceptelor operaţionale. Astfel, viziunea sistemică asupra fenomenului infracţional presupune utilizarea conceptelor de sistem, structură şi funcţii, precum şi a noţiunilor de cauză şi condiţie care stau la baza relaţiilor dinamice subsistemice şi intersistemice.

Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic, ansamblu care are drept scop realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi posibil perturbant.

Sistemele se caracterizează prin structură şi funcţii proprii. Structura, la rîndul ei, poate fi diacronică (reflectă geneza şi evoluţia acestora în timp) şi sincronică (reprezintă starea în care se găsesc sistemele la un moment dat, prin raportarea la anumite sisteme de referinţă). Funcţiile sistemelor reprezintă un complex de proprietăţi caracteristice, exprimînd relaţii de acţiune intersistemice şi intrasistemice.

Cauza este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt fenomen – efectul, acţionînd în circumstanţe care favorizează sau frînează producerea efectului.

La rîndul lor, circumstanţele ce reprezintă împrejurările care influenţează prin prezenţa lor cauza (o favorizează ori frînează) se numesc condiţii.

Starea, structura şi dinamica unui fenomen sunt marcate de necesitate şi întîmplare.

Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd din natura internă a acestora, ceea ce, în condiţii constante, le determină o orientare inevitabilă într-un anumit sens.

Întîmplarea constituie şi ea o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau periferici, ceea ce le imprimă variabilitate şi inconsistenţă.

În condiţiile concrete de viaţă, în îmbinarea dintre necesitate şi întîmplare ponderea poate aparţine fie necesităţii, fie întîmplării. Necesitatea, derivînd din esenţă, permite configurarea modului în care trebuie să se producă un anumit fenomen, în timp ce întîmplarea exprimă modul specific în care acesta se produce. În procesul cercetării ştiinţifice se va proceda la eliminarea acelor fenomene care au legături prea îndepărtate şi nesigure cu efectul pentru a fi putut exercita o influenţă semnificativă asupra producerii sale. Acestea sunt condiţiile întîmplătoare.

În urma acestor eliminări vor rămîne sub analiză numai acele fenomene în lipsa cărora efectul nu s-ar fi putut produce. Din şirul acestora, alături de cauză, fac parte condiţiile necesare şi suficiente, precum şi condiţiile necesare. În cazul condiţiei necesare efectul nu se va produce în mod obligatoriu, întîmplarea avînd un rol important. Condiţia necesară şi suficientă, în schimb, creează posibilitatea concretă de producere a efectului, rolul întîmplării fiind redus.

Totuşi, analiza sistemică a criminalităţii presupune desprinderea de cazul individual şi identificarea proceselor şi conjuncturilor care, prin impactul lor social şi prin repetabilitatea statistică pe perioade mari de timp, se constituie în cauze şi condiţii atît necesare, cît şi suficiente producerii actului infracţional.

În continuare, în acest capitol vor fi examinate problemele de fond ale criminalităţii cu referiri speciale la: noţiunea de criminalitate, evaluarea şi trăsăturile criminalităţii.

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate.

Din acest punct de vedere concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri:

a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.

b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Distingem, deci, o criminalitate în sens general de o criminalitate sau mai multe criminalităţi în sens concret.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acţiuni şi inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viaţa şi integritatea individului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate. Criminalistica este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută şi studiată.