Criminologie

TEMA I – NOTIUNI INTRODUCTIVE

Sectiunea I – Formarea criminologiei ca stiinta

§1. Originea criminologiei

Termenul de criminologie a fost folosit pentru prima oara de Paul Topinard în anul 1879. Deriva din latinescul crimen (crima, cu sensul de infractiune) si grecescul logos (cuvânt, cu sensul de stiinta).

O lucrare intitulata Criminologie a aparut mai târziu (1885) si apartine lui Raffaele Garofalo.

La formarea criminologiei ca stiinta si-au adus contributia nume precum Cesare Beccaria si Jeremy Bentham (întemeietorii scolii clasice), iar la consacrarea ei între stiintele pozitiviste: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo (în Italia) sau Alexandre Lacassagne, Gabriel Tarde, Emile Durkheim etc. (în Franta).

§2. Evolutia criminologiei

Criminologia s-a dezvoltat mai întâi în cadrul altor discipline stiintifice: statistica, sociologia, antropologia, psihologia, psihiatria etc. Noua stiinta întemeiata de Cesare Lombroso nu se numea criminologie, ci antropologie criminala.

Consacrarea criminologiei ca stiinta se face în mod treptat, o data cu aparitia lucrarilor de specialitate si cu înfiintarea unor institutii internationale care au ca obiect studiul criminalitatii (exemplu, Societatea Internationala de Criminologie, cu sediul la Paris – 1934). Un rol important l-a avut si activitatea desfasurata în cadrul ONU, precum si cea din Consiliul Europei.

Sectiunea a II-a – Obiectul criminologiei

§1. Consideratii generale

În contextul existentei unor opinii variate, adesea contradictorii, în ceea ce priveste stabilirea obiectului de studiu al criminologiei, în cele din urma se pare ca au devenit dominante conceptiile sectoriale, care admit ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penala (crima), ca fapt unic, si criminalitatea, ca totalitate de fapte penale, faptuitorul, victima, reactia sociala fata de criminalitate, precum si mijloacele de prevenire a infractiunilor.

§2. Fapta (infractiunea)

În ordine cronologica, studiul criminologiei s-a facut în cadrul dreptului penal, mai întâi cu privire la fapta si, dupa aproape un secol, cu privire la faptuitor.

Notiunea de crima ca fapta penala are sfere diferite: în limbaj comun, desemneaza o fapta împotriva vietii; în limbaj penal, se are în vedere împartirea faptelor penale, în functie de gradul lor de pericol social‚ în crime (cele mai grave) si delicte, iar în limbaj criminologic are o acceptiune mai larga, cuprinzând orice fapta care prezinta un grad de pericol social mai ridicat fata de abateri sau contraventii, indiferent daca faptuitorul nu raspunde penal, cum este în caz de legitima aparare, minor sub 14 ani, bolnav psihic etc.

§3. Faptuitorul

Se foloseste termenul de faptuitor, deoarece are o sfera mai larga decât cel de infractor. În acest sens, René Gassin afirma ca nu este nevoie ca delincventul sa fi fost condamnat sau macar urmarit ori cunoscut de autoritatile de politie sau justitie. În sens invers, condamnarea nu este întotdeauna suficienta, stiut fiind ca mai exista si erori judiciare.

§4. Criminalitatea ca fenomen social

Într-o formulare foarte sintetica se considera ca obiectul de studiu al criminologiei îl reprezinta criminalitatea ca fenomen social global.

În functie de existenta obiectiva a unor grade de cunoastere a faptelor penale de catre organele de justitie, se disting: criminalitatea reala (totalitatea faptelor obiectiv comise, cunoscute ori necunoscute organelor judiciare), criminalitatea aparenta (totalitatea faptelor cu aparenta penala, ajunse la cunostinta organelor de justitie) si criminalitatea legala sau judecata, care reprezinta cea mai restrânsa categorie din cele analizate. În concret, aceasta cuprinde numai faptele penale pentru care s-a pronuntat o hotarâre definitiva de condamnare.

§5. Victima

Victima constituie obiect de studiu pentru criminologie pentru o multitudine de infractiuni, în special acelea de violenta, care privesc viata sau integritatea corporala, când cunoasterea raportului dintre faptuitor si victima ofera un model cauzal complex, cum este în caz de provocare, legitima aparare etc.

§6. Reactia sociala fata de criminalitate a constituit obiect de studiu pentru criminalitate înca de la întemeierea scolii clasice si a fost bine conturata în cadrul scolii pozitiviste italiene prin Enrico Ferri, care recomanda folosirea în locul pedepsei cu închisoarea a ceea ce el numea substitutive penale, pentru combaterea si prevenirea criminalitatii.

§7. Cauzalitatea în criminologie

Exista raspunsuri diferite la problema cauzalitatii în criminalitate, în sensul de a sti daca aceasta reprezinta obiect de studiu sau scop al criminologiei. Se pare ca opinia dominanta, pe care o îmbratisam, este aceea care priveste cauzalitatea ca un scop si nu ca obiect de studiu, deoarece criminalitatea studiaza fapta, faptuitorul si victima cu scopul de a cunoaste cauzele care au determinat si conditiile care au favorizat sau înlesnit savârsirea faptei penale.