Curs Dreptul Mediului

Ca domeniu de cooperare interstatala si reglementare internationala, protectia si conservarea mediului au facut obiectul dreptului relativ recent.

Formarea si afirmarea dreptului international al mediului au loc, în fapt, la sfârsitul anilor 1960, atunci când criza ecologica mondiala, favorizata de actiunea conjugata a unei multitudini de factori, a impus cooperarea dintre state ca mijloc de stopare si atenuare a efectelor sale. Aceasta nu înseamna ca, anterior acestei epoci, nu au existat o serie de reglementari care sa vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu. Mult timp însa, problemele esentiale ale colectivitatilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic, s-au pus si s-au reglementat la nivel local si mai ales national. Dezvoltarea stiintifico-tehnica si amplificarea impactului activita¬tilor socio-umane asupra calitatii mediului au determinat un proces de internationalizare a acestor probleme si au favorizat aparitia unor reglementari interstatale pertinente.

Prin natura lor, problemele ecologice odata aparute au impus cooperarea interna¬tionala, ca urmare a caracterului transfrontalier al poluarii si a aparitiei implicatiilor globale. De altfel, aceasta realitate a impus afirmarea treptata a unei conceptii mondialiste.

La nivel social, problemele ecologice au realizat rapid un consens al tutu¬ror, asa de rar întâlnit în alte privinte, care s-a repercutat rapid si în plan interstatal, inclusiv în privinta procesului de reglementare. Neutralitatea, generalitatea si universalitatea acestora au determinat o recunoastere unanima a dificultatilor vizând protectia mediului si un consens asupra nevoii de solutionare a lor în interesul comun al umanitatii. Numai ca în aceasta ecuatie generala au intervenit si alti factori, în frunte cu cei economici si psihologici, care au lentorizat ritmul unor rezolvari efective si complete. Primii au ridicat mai ales obstacole de ordin cantitativ si limitativ pe termen scurt, dar usor de depasit în perspectiva medie; cei de natura psihosociala sunt mult mai greu de analizat si configurat la nivel concret. Oricum însa, evenimentele ecologice au jucat un rol important în acest sens. Marile accidente cu impact puternic asupra mediului, dar si la nivelul opiniei publice, începând cu cel din 1967 (Torrey Canyon) si pâna la cel de la Baia Mare (2000) ori cel al navei Prestige (2002), au jucat, din aceasta perspectiva, un rol stimulator.

Primele reglementari în domeniu au avut un caracter sectorial, raspun¬zând unor probleme geografice ori având obiective precise. Conventiile inter¬nationale de prima generatie au fost adoptate pentru a lupta contra anumitor practici generatoare de poluare, pentru a proteja unele specii animale sau vegetale sau pentru a promova o protectie mai buna a mediului în regiuni geografice determinate. A urmat generatia a doua de conventii, caracterizate printr-o abordare universalista si multisectoriala si menite sa reglementeze probleme ecologice precum schimbarile climatice, diversitatea biologica, pro¬tectia stratului de ozon ori desertificarea. Miza acestor conventii este aceea de a gestiona o problema de mediu în ansamblul sau, fara fractionari, tinându-se seama de interdependenta fenomenelor naturale si a actiunilor umane aflate la originea degradarilor.

Trebuie remarcat ca tratatele apartinând celor doua generatii nu se exclud, ci, dimpotriva, ele se completeaza reciproc, impunându-se totusi o coordonare la nivelul aplicarii efective.

În dezvoltarea sa istorica, dreptul international al mediului cunoaste patru mari perioade: epoca premergatoare aparitiei unor reguli de protectie propriu-zisa a mediului, perioada utilitarista, epoca ocrotirii si conservarii naturii si, în sfârsit, perioada dreptului international al protectiei si conservarii mediului.

1. Epoca premergatoare

Din punct de vedere istoric, înca din Evul Mediu au fost adoptate unele masuri juridice, inclusiv pe calea cooperarii internationale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor poluari, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apa etc. Este cazul, de exemplu, al Tratatului dintre Fran¬ta si Basel din 19 decembrie 1781, Tratatului dintre Statele Unite si indienii Creek din 7 august 1790 ori al celui încheiat între Italia si Austria între 5 si 29 noiembrie 1875 privind protectia pasarilor utile pentru agricultura, care interzicea uciderea acestor pasari în timpul toamnei si iarna. Ele vizau însa mai ales actiuni concrete, ocazionale si urmareau cu precadere obiective economice ori de sanatate publica.

În secolul al XIX-lea se înregistreaza o serie de tratate internationale consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de pescuit si mai rar la protectia pestelui ca resursa economica ori ecologica. Totodata, în 1893 apare deja si primul element de jurisprudenta în materie: arbitrajul între SUA si Columbia britanica în afacerea focilor din Marea Bering, care a stabilit reguli vânatorilor, menite sa evite disparitia focilor.

2. Perioada utilitarista si de ocrotire a unor specii

Este inaugurata de debutul secolului al XX-lea si se întinde pâna în dece¬niul al patrulea al veacului respectiv, fiind considerata drept faza anteecologica.

Acum apar primele conventii internationale multilaterale referitoare la protectia unor specii ale faunei salbatice. Timp îndelungat, disparitia diver¬sitatii biologice a fost tratata cu totala indiferenta de opinia publica si puterile oficiale, neinteresând decât câtiva naturalisti. La începutul veacului trecut, îngrijorarile legate de riscurile care apasau asupra faunei africane si a anumitor pasari cautate pentru penajul lor ori considerate utile pentru agricultura au generat lansarea primelor semnale de alarma. Primul tratat international multilateral în materie de mediu este considerata, din aceasta perspectiva, o conventie din 1900 pentru prezervarea animalelor salbatice, pasarilor si pestelui din Africa. Adoptarea documentului a fost impusa si motivata, în preambulul sau, de dorinta de a pune capat masacrarii diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu descurajeaza distrugerea animalelor considerate pagubitoare pentru interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori serpii veninosi. Dar acest tratat nu a fost, din pacate, niciodata ratificat. A urmat Conventia pentru protectia pasarilor utile agriculturii, semnata la Paris, la 19 martie 1902, si cele doua tratate privind prezervarea si protectia focilor pentru blana din 1911. Ele au fost determinate în special de necesitatea acceptarii de practici comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosfera si mare.

Ambele documente consacra o conceptie utilitarista, de ocrotire a factorilor de mediu în raport cu functiile economice ale acestora. Astfel, în cazul primului document este vorba despre pasari utile, în special insectivore (art. 1), iar anexa 2 enumara printre pasarile daunatoare majoritatea rapitoarelor diurne, printre care vulturul si soimul, specii strict protejate astazi.

În timp ce în prima conventie este vorba despre o ocrotire subordonata unui utilitarism imediat si concret a unor specii si ignorarea rolului altora pentru mentinerea echilibrului ecologic, cea de-a doua recurge la tehnici de protectie destul de avansate, precum stabilirea de contingente nationale pentru prelevari si controlul comertului international cu obiecte provenind din vânatoarea focilor.