Curs istoria dreptului românesc

În vremea lui Alexandra Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie.

În acelaşi timp opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modem, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil

Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de producţie capitaliste. Normele de drept civil existente la acea epocă erau în multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizării) erau dispersate, lipsite de unitate. În scopul depăşirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la

alcătuirea unui nou cod. Acesta a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. De inspiraţie franceză, codul civil român nu a fost o copie a acestuia fiind prelucrat şi adaptat realităţilor româneşti.

Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viaţă şi prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale succesorală, sub cele două forme ale sale: ab intestat şi testamentară. Codul reglementează amănunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi lichidarea succesiunii.

Testamentul pe baza căruia se deferă moştenirea testamentară, este de mai multe feluri: olograf, autentic şi mistic. Testamentul olograf este scris, semnat şi datat de către testator. Testamentul autentic este semnat de către testator şi transmis judecătorului care îl citeşte în şedinţă publică şi, prin aceasta, îi conferă autenticitate. Testamentul mistic sau secret este semnat de testator şi prezentat strâns şi pecetluit judecătorului care nu ia cunoştinţă de conţinutul său, ci numai întocmeşte un proces verbal pe baza declaraţiei testatorului, din care rezultă că actul care i s-a prezentat este testamentul acelei persoane.

Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire, la acceptarea sau repudierea moştenirii, precum şi la obligaţia moştenitorului de a plăti datoriile succesorale.

Codul penal

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937.

Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

La baza Codului penal se află concepţia potrivit căreia infractorii sunt oameni raţionali, conştienţi de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale şi, ca atare, trebuie să fie excluşi din societate; aşa se explică şi faptul că pedepsele au un pronunţat caracter de intimidare.

Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului penal.

Conform structurii sale, codul a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor: crime, delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasifică faptele penale în două mari categorii: infracţiuni penale şi contravenţii. Pedepsele sunt de trei feluri: criminale, corecţionale şi poliţieneşti.

Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil român. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei.

Procedura de judecată, aşa cum a fost reglementată prin Codul de procedură civilă, se întemeia pe concepţia că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanţă, iar hotărârea pe care aceasta o pronunţa exprima numai adevărul juridic, adică o prezumţie de adevăr, dedusă din faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prevăzută de lege, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie.

În procesul civil puteau fi administrate următoarele probe: acte scrise, martori, experţi, cercetători, jurământul judiciar.