Curs TGD

NORMA JURIDICĂ

Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului. Ea este o regulă de conduită instituită de puterea

publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor

sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se

reglementează în forme specifice dreptului relaţiile interumane. Norma juridică este elementul constitutiv sau

"celula de bază" a dreptului. Prin natura sa, norma juridică are următoarea structură sau următoarele trăsături:

a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine un criteriu unic de

îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard în funcţie de care o anumită conduită

este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură

stabilită în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată. Dar cu tot

conţinutul stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate schimba de la o epocă la alta într-o legătură

organică cu procesul dezvoltării istorice a ţării respective. Datorită caracterului său general, norma juridică se

aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma juridică trebuie urmată şi respectată ori de câte

ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se

aplică.

b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor persoane anume, ci îi

vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi de exemplu funcţionarii publici, chiriaşii, pensionarii

etc.

Normele constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale se adresează tuturor

persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât autohtonilor cât şi străinilor sau apatrizilor. Există norme

juridice care se adresează unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă Codul familiei, Codul

muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin urmare există grade diferite de generalitate a

normelor juridice.

Un caracter general şi impersonal îl au de exemplu normele juridice care reglementează activitatea şi

structura organelor statului şi prevăd anumite competenţe pentru preşedintele ţării, pentru parlament şi guvern,

preşedinţii celor două camere sau pentru primul ministru. Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul sunt

reglementate de Constituţie, ca instituţii, indiferent de alcătuirea lor nominală.

c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau indicaţii, ci reprezintă

o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un comandament impus de puterea publică, a cărui putere

devine obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la

"sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie. Fără caracterul general obligatoriu, norma

juridică şi-ar pierde chiar sensul existenţei sale ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor

sociale

Norma juridică şi dispoziţiile individuale.

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de normă juridică este necesar să facem distincţia între norma

juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridică care are un caracter general şi

impersonal, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei anume persoane fizice sau juridice

identificate sau nominalizate. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl constituie hotărârea

judecătorească dată în soluţionarea unei cauze. De asemenea actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau

actul prin care se acordă o autorizaţie de construcţie sunt tot acte concrete sau individuale. Actul juridic este

obligatoriu şi garantat, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Hotărârile guvernului, de exemplu, pot fi atât

generale (stabilesc reguli cu caracter general), cât şi concrete (cum ar fi numirea cuiva într-o funcţie). Actele

juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ

de actele normative, dar sunt legate organic de acestea, deoarece prin ele se realizează şi se traduc în viaţă

prevederile normelor juridice. Actele juridice concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de

prelungire şi realizare a acestora în viaţa socială.

În concluzie: norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală instituită

de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa

coercitivă a statului.

Structura normei juridice.

Norma juridică are o structură internă şi o structură externă. Structura internă este de fapt structura logicojuridică

normei, iar structura externă este structura tehnico-juridică a normei.

a) Structura internă sau logico-juridică este dată de cele trei elemente obligatorii prin care se

organizează în mod logic o normă juridică. Aceste elemente sunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia) care trebuie să arate

în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită precum şi consecinţele nerespectării acestei

conduite (sancţiunea).

Un exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe trihotomice şi anume articolul

33 din Legea 50/1991 care prevede că:

"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi (ipoteza) sunt obligate să

solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii

actului de concesionare a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1, concesiunea îşi

pierde valabilitatea (sancţiunea)."

Prin urmare: ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită

conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. Dispoziţia este acel element al

normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis care sunt drepturile şi

obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă.

Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea este adusă la îndeplinire,

la nevoie, cu ajutorul puterii de stat. Sancţiunile sunt: penale, administrative, disciplinare şi civile. Există şi alte

clasificări, după alte criterii, ale sancţiunii, dar nu e cazul să le discutăm aici. De subliniat rămâne faptul că

sancţiunea este o latură foarte importantă a normei juridice, ea fiind aceea care asigură în ultimă instanţă

respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Sancţiunea ţine de domeniul general al constrângerii, dar

ea nu trebuie identificată cu constrângerea statală. Aplicarea sancţiunilor reprezintă un act de putere de mare

răspundere şi într-un stat de drept ea trebuie făcută de organele competente cu stricta respectare a prevederilor

legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

b) Structura tehnico-juridică, spre deosebire de structura logică, se referă la forma exterioară de

exprimare a normei juridice, la redactarea ei care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Aşadar, structura tehnicojuridică

are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative!

Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit de importantă.

În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei exacte a intrării în

vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide cu durata

acţiunii sau cu faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării actului normativ în

vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Dar

actul normativ poate intra în vigoare şi din momentul adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest

lucru. Un principiu fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative în timp este cel al neretroactivităţii lor.

Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale

de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări

nu se cunosc, întrucât legea nu există. "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede

Codul civil român în art. 1.