Deontologia Funcției Publice

CAPITOLUL 1

NATURA DEONTOLOGIEI PUBLICE

1.1 Domeniul deontologiei

Etimologic noţiunea de „deontologie” îşi are geneza în greaca veche deon, deontos „ceea ce se cade”, „ceea ce este necesar” şi logos „ştiinţă”. Deontologia este o ştiinţă a moralei profesionale, a principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei profesii anumite. Ea se manifestă sub forma unui cod al moralei profesionale, care poate fi scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei anumite profesii.

Deontologia asigură protecţia unei anumite profesii de o serie de pericole cum ar fi corupţia, impostura, reaua credinţă, mal praxisul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocraţia şantajul, egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate atinge performanţă în domeniul profesional şi poate să-şi câştige prestigiu, consideraţie şi valoare în conformitate cu statutul social pe care îl are.

Direct sau indirect, prestigiul este determinat de activitatea în procesul muncii, de exercitarea profesiei. Reuşita profesională este indisolubil legată de modul în care sunt respectate regulile de conduită specifice activităţii sociale desfăşurate, de atitudinile şi comportamentul fiecăruia, sub imperiul constrângerilor legislaţiei în care trăieşte.

Trebuie să consemnăm şi faptul că în exercitarea profesiei este necesară respectarea cu stricteţe a normelor de drept existente în societate, dar acest lucru nu este suficient pentru atingerea performanţei şi prestigiului dorit. Planul respectării legislaţiei se suprapune cu cel al codului profesional, cu acel comportament moral al individului subordonat scopului binelui individual şi al servirii interesului public, în virtutea unei etici profesionale ireproşabile.

Deontologia nu se substituie justiţiei, domeniul ei cuprinde acele reguli şi principii care sunt nemijlocit legate de practicarea corectă a unei profesii, ocupaţii sau îndeletniciri.

În exercitarea profesiei omul decide între bine şi rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, loial-neloial, drept-nedrept, sincer-nesincer etc. Legalitatea este o condiţie necesară în exercitarea profesiei, dar nu şi suficientă, întrucât regulile de conduită morală nu pot fi ignorate, iar acestea aparţin deontologiei.

Deosebirile dintre drept şi deontologie au ca esenţă deosebirile dintre normele juridice şi regulile de conduită morală a unei profesii. După cum se ştie dreptul reprezintă ansamblul regulilor care stabilesc cadrul relaţiilor juridice dintre oameni, sancţionate şi impuse de puterea de stat ca expresie a intereselor fundamentale ale societăţii.

Dreptul este şi el înainte de toate, un sistem de reguli de conduită în raporturile dintre oameni. Specificul cel mai elocvent al dreptului este caracterul lui normativ sau normativitatea juridică. Dreptul a apărut ca o necesitate de a se stabili unele reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii. El este un instrument, pentru statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale.

Dreptul se prezintă ca un sistem unitar de reguli de conduită dictate de puterea de stat sau apărute în altă formă (ca obiceiul de pildă) a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Normativitatea juridică are un caracter imperativ. Obligativitatea dreptului, imperativul juridic, spre deosebire de cel moral este asigurat prin sancţiunile prevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forţei coercitive a puterii publice. Cetăţenii nu sunt în situaţia de a opta între conduita prescrisă de drept şi un alt gen de conduită, ci sunt datori să o respecte pe prima. Într-o societate cu regim democratic autoritatea dreptului este atât de puternică încât nimeni nu poate ignora normele de drept.

În afara normelor de drept, de normele juridice, asupra relaţiilor sociale, asupra conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai variate forme şi modalităţi.

Deontologia aparţine domeniului moralei. Cerinţa executării corecte a regulilor şi îndatoririlor unei profesii decurge atât din necesitatea prevenirii efectelor adverse cauzate de abaterea de la acestea, cât şi din necesitatea prevenirii riscului discreditării profesiei ca urmare a unui comportament defectuos.

Morala este concepută ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă ansamblul sentimentelor, deprinderilor, convingerilor, atitudinilor, principiilor şi normelor care privesc raporturile dintre individ şi colectiv (familie, naţiune, stat, societate) şi care se manifestă în fapte, în modul de comportare a individului în viaţa de zi cu zi.

Respectarea normelor morale, adoptarea unei conduite corecte a individului faţă de colectivitate, decurge dintr-un impuls interior al omului. Simţul moral nu este însă înnăscut, ci el se dobândeşte de om prin educaţie, însuşirea exigenţelor, moravurilor, obiceiurilor şi deprinderilor promovate de societate.

Etica (din grecescul „ethicos” care înseamnă „teoria despre virtute”) este înţeleasă ca disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei. Etica studiază şi generalizează moralitatea unei societăţi cu ajutorul valorilor sale specifice: bine, datorie, cinste, dreptate, omenie, onoare, demnitate etc. Cu asemenea valori, etica studiază şi promovează astăzi în România transformarea moralei sociale într-o morală a unui stat democratic, în care sunt respectate, drepturile fundamentale ale omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, onoarea şi demnitatea omului.

Aşadar morala reprezintă un ansamblu de idei, concepte, reguli cu privire la bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe constrângerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi. Din ansamblul regulilor morale, deontologia le-a asimilat pe cele legate de exercitarea profesiei către nivelul de performanţă dorit. De aceea deontologia este acea parte a eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, a originii, naturii şi formelor responsabilităţii pe care le incumbă exercitarea profesiei.

În legătură cu deosebirea dintre normele juridice şi cele deontologice trebuie să mai facem câteva sublinieri. Norma juridică fiind element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Norma juridică are mai întâi un caracter prescriptiv întrucât ea stabileşte un anumit tip de comportament, impune o anumită conduită. Prin natura sa, norma juridică are de regulă caracter general. De asemenea, norma juridică este obligatorie. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, în mod necesar, regulile de drept trebuie sa aibă caracter obligatoriu, altfel n-ar mai exista certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială stabilită de lege.

Preceptele şi normele deontologice sunt de natură morală şi ele călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine şi rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral şi imoral.