Deontologie AN II

2.2. Etică, morală, deontologie – delimitări conceptuale

Originar în grecescul ηθος / ethos: cutumă, obicei, morav, caracter, comportament habitual, termenul etică desemnează ştiinţa ethos-ului.

Consacrată, în urmă cu circa 2500 de ani în spaţiul european de către Aristotel, ca unul dintre domeniile cunoaşterii practice, etica reprezintă o filosofie şi o ştiinţă care studiază morala. Efectiv, ca ştiinţă, etica s-a impus prin contribuţiile gânditorilor stoici (sec. III î.Hr. - sec. III d.Hr.), care i-au atribuit un sens categorial. Dezvoltându-se continuu, ca o necesitate în viaţa şi în activitatea socio-profesională a omului, cu aplicabilitate atât la nivel individual, cât şi comunitar, etica se înfăţişează în prezent ca o ştiinţă „care vorbeşte despre valori, despre bine şi rău.

Într-o încercare de a o defini, am spune că etica este o disciplină socio-umană, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând natura personalităţii şi vieţii, formarea caracterului, studiul moravurilor. Este o ştiinţă reflexiv-reactivă, critică, a comportamentului şi a standardelor de orientare şi reglementare a acestuia întru starea-de-bine; este filosofie morală ca mod de a trăi, cu relevanţă în planul conştiinţei şi al acţiunii guvernate de reguli, norme, principii, având o semnificativă funcţie educaţională, în scopul determinării şi autodeterminării omului de a face o fundamentală alegere, în temeiul raţiunii şi al voinţei bune, de partea devenirii sale ca fiinţare specific umană.

Morala este obiectul de studiu al eticii. Etimologic, categoria de morală vine din latinescul mos, moris, care se traduce, îndeobşte, prin: morală, moralitate, etică. Morala reprezintă teoria etică, integrând valori şi prescripţii admise într-un cadru social-istoric determinat. Până la cristalizarea în teorie etică, până la morală, schimbarea la nivel de individ şi societate poartă însemnele modei, dreptului şi ale moravurilor, suportând sancţionarea prin ridicol, coerciţia prin instituţionalizare şi, respectiv, controlul opiniei publice. Orice formă de comportament uman conţine probleme morale, axate pe judecăţi de valoare privind diferitele grade ale „bunătăţii” şi „răutăţii”, ale „corectitudinii” şi „incorectitudinii”, ale „dreptăţii” şi „nedreptăţii” în conduita omului.

În genere, noţiunea de morală se referă la întreg ansamblul de valori şi reguli, de principii de judecată şi de conduită care se impun conştiinţei individuale şi de grup ca fondate pe imperativul binelui.

Valori etice fundamentale

Cu „morala în act”, „morala în curs de realizare”, se acoperă sfera moralităţii. Conceptul acesta desemnează atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala socială şi cea personală. Moralitatea se articulează în „elementele morale pe care le conţin situaţiile de viaţă, de la cele banale şi puţin problematice, până la cele limită”; viaţa cea de toate zilele, în elementaritatea ei, fiind saturată de moralitate.

Morala şi moralitatea au, în sens larg, accepţiunea a tot ceea ce intră în sfera modelării şi reglementării etice, ca unitate dialectică a valorilor şi antivalorilor. Mai exact, sensul acesta angajează tot ceea ce este pozitiv, dar şi negativ din punct de vedere etic; este unitate a „binelui” şi a „răului”. În sens restrâns, noţiunile în discuţie trimit doar la ceea ce este pozitiv, util şi plăcut, benefic, drept, corect, just; adică, ceea ce este ,,moral”; se referă la ceea ce este „bine”, la „virtute” – în rostul de ghid al alegerilor, deciziilor, actelor în direcţia desăvârşirii umane; orientând exclusiv către latura afirmativă a vieţii, către puterea de transformare creatoare a omului în acord cu aspiraţia realizării-de-sine, de fiinţă în libertate şi demnitate.

În ceea ce priveşte conceptul deontologie, acesta îşi are rădăcina în grecescul δέον / déon, care înseamnă: ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine; pe scurt, datorie. În conjuncţie cu λογος / logos – studiu, teorie, disciplină de studiu -, deontologia desemnează teoria datoriei; mai exact, teoria îndatoririlor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul are a se manifesta.

Deontologia reprezintă „teoria datoriilor morale; morala profesională; teoria datoriilor şi drepturilor în exercitarea unei profesiuni”.

Deontologia este o ştiinţă particulară, desprinsă din etică, axată pe morală şi moralitate, antrenând şi elemente de legalitate. În sens restrâns, ea acoperă cadrul de investigare şi interpretare a drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile.

În cadrele asumate, se conturează ideea unei etici profesionale, pe ramuri de activitate; în mod vădit, şi a unei etici şi deontologii pentru magistraţi. Este vorba despre întregul teoretic şi aplicativ, axiologic şi normativ în ordine morală, cu particularităţi ale domeniului de raportare – aici, acela al desfăşurării muncii magistratului.

2.3. Referenţialul etic — condiţie sine qua non a progresului uman

Parafrazând o spusă a lui Oscar Wilde, cum că „Nu merită să arunci şi a doua privire pe o hartă, dacă pe ea nu este consemnată şi Utopia”, am zice: nu merită atenţie un design curricular, un scenariu de formare profesională, dacă în acesta nu se găseşte şi chestiunea referenţialului etic; chiar cu – sau, poate, mai ales prin – doza de „utopie”, de pregnant „ideal” pe care eticul îl implică.