Detectarea Disimulării prin Folosirea Echipamentelor Speciale

Cea mai sigură modalitate de detectare a minciunii constă în identificarea acesteia în baza modificării unor parametri fiziologici. Fundamentul unei astfel de detecţii este simplu: minciuna produce emoţii, iar emoţiile se manifestă fiziologic. După cum menţionează Ekman & O’Sullivan (1989): „atunci când intervin emoţiile, modificările fiziologice se produc automat, fără posibilitatea de a alege sau delibera” (p. 299).

Stresul şi caracteristicile vocii

Deja am indicat faptul că unii cercetători consideră variaţiile în intensitatea vocii ca fiind indicatori ai minciunii. În occident se găseşte în vânzare un aparat numit The Psychological Stress Evaluator (PSE) despre care, conform unor opinii, se crede că poate indica dacă o persoană minte sau nu (Horvath, 1979). Acest aparat este capabil să identifice mici variaţii a nivelului stresului resimţit de o persoană prin identificarea unor micro-vibraţii ale vocii, cauzate de tremurul imperceptibil al muşchilor coardelor vocale. Mai întâi vocea persoanei este înregistrată, urmând ca apoi să fie audiată la o viteză foarte mică, astfel încât să se poată realiza un grafic al intensităţii vocii (Brenner et al., 1979).

Unul din avantajele nete pe care le are PSE faţă de clasicul poligraf este acela că, în cazul în care metoda este în sine validă, cu acest aparat se poate detecta minciuna persoanei fără să se realizeze o laborioasă conectare a omului la „detectorul de minciuni”. Mai mult decât atât, acest aparat poate fi folosit şi în cazul unor mesaje telefonice înregistrate, în cazul unor probe sub

forma de înregistrări video sau audio. Acest aparat oferă şi avantajul de a putea fi folosit pentru a analiza un discurs sau o frază şi nu doar răspunsuri scurte gen „da-nu” folosite în cazul poligrafului.

Este adevărat că perspectivele folosirii PSE sunt ademenitoare, dar acurateţea estimărilor oferite de acest aparat este deocamdată îndoielnică. Brenner et al. (1979) au realizat un experiment în care au creat două condiţii de stres: una presupunea realizarea unui calcul aritmetic complicat şi comunicarea rezultatului corect, iar cealaltă presupunea o sarcină de cunoaştere tăinuită (subiecţii urmau să ascundă răspunsul corect de experimentator). Acurateţea identificării celor care ascundeau adevărul prin utilizarea PSE nu a depăşit semnificativ rata estimării aleatorii. Şi alte studii indică o eficienţă redusă a PSE în identificarea minciunii (Horvath, 1979; Hollien, 1980). Desigur, cercetările realizate suferă de o slabă validitate externă, însă, conform lui Podlesny şi Raskin (1977) rezultate negative au fost obţinute şi atunci când au fost folosite crime simulate şi chiar în cazul evaluării unui lot de criminali.

Datorită faptului că nu există suficiente date empirice care să susţină eficienţa PSE, pe moment, aparatul nu reprezintă o modalitate credibilă şi eficientă în identificarea minciunii (Bartol & Bartol, 1994). De asemenea, din punct de vedere etic, folosirea acestui aparat fără acordul persoanei este discutabilă.

Poligraful sau „detectorul de minciuni”

Date generale despre poligraf

După cum ştim cu toţii din experienţa personală, anxietatea este acompaniată de o serie de senzaţii şi manifestări neplăcute precum transpiraţia, senzaţia de uscăciune în gură, palpitaţii cardiace, tremur, etc. Poligraful a apărut şi există datorită faptului că atunci când mint majoritatea oamenilor devin anxioşi, lucru care se poate pune în evidenţă prin reacţii fiziologice vizibile. Cunoştinţele despre reacţiile fiziologice ale minciunii au fost utilizate şi înaintea apariţiei poligrafului. De exemplu, ştiind că persoanele cărora le este frică, inclusiv pentru că spun minciuni, au gura uscată ca rezultat al întreruperii temporale a salivaţiei, judecătorii hinduşi le cereau suspecţilor să ia o gură de orez, să-l umecteze şi să-l scuipe. Dacă suspectul nu reuşea să facă acest lucru era considerat vinovat (Harnon, 1982). Cesare Lombroso, părintele criminologiei, a remarcat în secolul al 19-a faptul că atunci când o persoană minte au loc modificări în presiunea arterială şi ritmul pulsului (Palmiotto, 1983).

Aşadar, poligraful este un aparat care măsoară, monitorizează modificările ce intervin într-o serie de indicatori ai reacţiilor fiziologice. Printre indicatorii utilizaţi cel mai frecvent se numără:

- presiunea arterială;

- activitatea electrică a pielii (reflexul galvanic al pielii) şi;

- respiraţia.

Reflexul galvanic al pielii (RGP) se referă la rezistenţa galvanică a pielii. Ea se măsoară de regulă în zonele fără pilozitate precum palmele. Variaţii ale RGP sunt un indicator eficient a modificărilor în activitatea sistemului nervos simpatic.

În mod tradiţional poligraful este utilizat pentru trei scopuri majore: