Drept Administrativ

Apariţia ştiinţei administraţiei este strâns legată de dezvoltarea amplă a activităţii administrative în societatea contemporană, la nivel public şi privat.

Administraţia, respectiv organele administrative pe care le implică, a devenit elementul caracteristic al societăţii moderne şi noţiunea-cheie a ştiinţei administraţiei.

Explicaţia acestui fenomen administrativ o constituie, desigur, împreună cu alţi doi factori, cei economici şi politici, amploarea şi complexitatea nevoilor sociale din această perioadă, în cadrul procesului lor de realizare în mod organizat, raţional şi eficient, ca resursă principală şi permanentă a progresului social.

Problemele de administraţie au suscitat un interes crescând din punct de vedere practic şi teoretic, mai ales, o dată cu naşterea statelor moderne în Europa şi cu aclimatizarea sa specifică în SUA şi, mai recent, prin implantarea lor în multe alte ţări în dezvoltare.

Se poate spune că asistăm la o veritabilă mondializare a ştiinţei administraţiei, atât ca întindere, cât şi ca influenţă.

Se vorbeşte, în acest context, de o eră administrativă şi, alături de o revoluţie ştiinţifică şi tehnică, chiar de o revoluţie administrativă care diferenţiază, astfel, societăţile moderne de societăţile tradiţionale.

Ca atare, administraţia şi, în mod special, administraţia publică, trebuie să răspundă unor asemenea exigenţe majore prin organizarea ştiinţifică şi perfecţionarea continuă a activitătii şi structurii sale şi prin folosirea tuturor resurselor alocate în mod eficient pentru a putea obţine rezultate maxime cu eforturi minime.

Într-adevăr, pentru îndeplinirea sarcinilor sale, autoritătile administraţiei publice realizează, pe de o parte, acte juridice, care nu înseamnă numai acte administrative, ci şi de drept civil, de dreptul muncii etc. şi folosesc, alături de acestea, şi alte activităţi şi mijloace nejuridice sau informaţii din diferite alte ştiinţe privind conducerea, necesare desfăşurării activitătii sale şi satisfacerii multiplelor nevoi şi trebuinţe ale cetăţenilor. Pe de altă parte, îşi organizează în mod rational munca pentru a asigura activităţi administrative eficienţa necesară înlăturării tendintelor de formalism şi birocratism.

Constatăm, astfel, că fenomenologia administrativă depăşeşte cadrul unor reglementări juridice în general şi al dreptului administrativ, în special. De aceea, în opinia unor autori români a incerca să includem şi să tratăm în cadrul dreptului administrativ probleme a căror soluţionare reclamă cercetări de natură politică, socială sau economică etc., înseamnă să ne limităm la aspectul formal-juridic şi, mai ales, să nu sesizăm întelesul real al administratiei publice, condiţiile de eficienţă pe care aceasta trebuie să le îndeplinească ca autoritate publică.

Apoi, trebuie să mai observăm că dincolo de reglementarea raporturilor dintre autoritătile administraţiei publice şi persoanele fizice sau juridice, dincolo de aspectul normativ, există realităţi care fac ca însăşi sfera notiunii de administraţie să fie cuprinsă într-un cadru mai larg, acela al ştiinţei administratiei.

Cu privire la obiectul ştiintei administraţiei, ca şi a naturii sale, opiniile exprimate şi directiile de cercetare sunt deosebit de variate, ele pornesc de la exacerbarea rolului acesteia, a aprecierii sale drept filosofie a administratiei şi merg până la negarea totală a existenţei ştiintei administratiei.

Apoi, a existat, încă de al începuturile dreptului administrativ, conceptia potrivit căreia ştiinţa administratiei „se apropie şi chiar se integrează, fără a-şi pierde specificul, într-o sferă mai largă a fenomenologiei administrative . In acest sens, Joseph Marie de Gerando arăta că toate dispoziţiile din legi sau regulamente referitoare la administratie, aparţin unui cod administrativ... codul trebuie să cuprindă numai pe acelea care au drept obiect aspectele pur tehnice ale diferitelor sarcini publice. De asemenea, Macarel Vivien şi, mai ales, Laferriere, subliniau, la rândul lor, necesitatea de a se face o deosebire mai clară între „ştiinţa administraţiei şi dreptul administrativ.

Au existat, însă, şi autori care susţineau că o separare între dreptul administrativ şi ştiinta administraţiei nu ar fi posibilă deoarece nu erau precizate elementele necesare (obiect, metodă, aplicaţii proprii) care să justifice existenta unei ştiinţe administrative distincte de dreptul administrativ.

În evoluţia sa, de asemenea, ştiinţa administratiei a cunoscut diverse aprecieri, de pildă că este o ştiintă socială ori o ştiinţă politică sau chiar o ştiintă economică, dar a fost considerată şi o ştiinţă de gradul a II-lea, o introducere la ştiinja dreptului administrativ, o ştiinţă tehnică sau o ramură a conducerii.

În acelaşi timp, s-au formulat şi alte concepţii, potrivit cărora ştiinţa administraţiei este o ştiinţă a principiilor raţionale (autorii fancezi), o ştiinţă tehnică (F.W. Taylor), o ştiinţă politică şi tehnică, o ştiinţă a organizării administraţiei (Cooreman), o filosofie a dreptului administrativ.

Mai mult, în doctrina franceză, s-a pus întrebarea dacă administraţia poate fi obiect al ştiinţei, cunoscându-se că este, adesea, considerată drept arta de a administra.

S-a vorbit chiar de extinderea generalizărilor şi a definirii principiilor de activitate ale autorităţilor administrative la orice fel de activitate umană. Această nouă ştiinţă, fiind denumită ştiinţa activitătii eficiente sau praxiologie, care studiază structura generală a acţiunilor umane şi a condiţiilor eficacităţii lor.

Obiectul cercetării

La începutul secolului XXI, ştiinţa administraţiei este considerată, în întregime, o ştiintă socială, al cărei obiect se constituie nu în funcţie de un obiect preexistent, ci dintr-o problematică adică dintr-un ansamblu de probleme puse de realitate.

Ele, după cum menţiona Max Weber, nu sunt raporturi reale între lucrurile care constituie principiul de delimitare al diferitelor domenii ştiinţifice, ci raporturi conceptuale între probleme.

Obiectul unei ştiinţe apare, în acest context, că nu este un obiect concret, ci unul construit în funcţie de o problematică teoretică permanent supusă la o interogaţie sistematică a aspectelor realităţii pusă în relaţie prin problema care le este pusă.

Ca urmare, apariţia acestei noi ştiinţe nu corespunde unei necesităţi obiective, ci ea rezultă dintr-o cercetare specială (sociologică în cazul studiilor administrative) care va emite un nou punct de vedere asupra realităţii, răspunzând astfel unor anumite condiţii sociale.

Administraţia, aşa după cum se ştie, reprezintă un vechi fapt social, fapt rezultat din apariţia unui aparat specializat de încadrare a activitătilor sociale.

Acest fapt social este extras dintr-un ansamblu de reprezentări care îi conferă o anumită semnificaţie şi, în consecinţă, vom asista, mai întâi, la receptarea unor concepte cum sunt cele de poliţie, de administraţie, de birocraţie şi apoi la o teoretizare progresivă a fenomenului administrativ.

Ca atare, putem spune că ne aflăm în faţa conceptului de administraţie din momentul în care se denumeşte şi se desemnează fenomenul administrativ, distingându-l de alte fapte sociale.

Rezultă că ştiinţa administraţiei, ca orice ştiinţă socială, nu se poate constitui decât ca o parte dintr-un ansamblu de probleme specifice puse de realitatea socială, adică în funcţie de o problematică care să permită reconstrucţia teoretică a obiectului. În cazul nostru, acesta se constituie atunci când administraţia devine obiect al ştiinţei, iar autonomia sa se stabileşte în raport cu alte ştiinţe sociale care studiază fenomenul administrativ.

O asemenea abordare o regăsim în doctrina europeană, în principal în cea franceză, unde ştiinţa administraţiei, în deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea, era considerată ca având drept obiect o categorie specială de fenomene a cărei analiză trebuia să ducă la cunoaşterea problemelor puse de acţiunea administrativă şi, mai ales, a problemelor activităţii eficiente.

În acest sens, trebuie subliniat că în monumentalul Traite des sciences administrative apărut în anul 1966 în Franta, profesorii Pierre Bandet şi Lucien Mehl introduceau o noţiune cheie, aceea de fapt administrativ şi precizau că ştiinţa administrapei are drept obiect faptul administrativ. Se avea în vedere faptul social însuşi pentru materia cunoaşterii specifice, supus la o investigaţie riguros obiectivă şi studiat, din acest punct de vedere original, ca fenomen istoric sau chiar mai larg, ca fenomen uman.