Drept Administrativ

Capitolul I

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale privind şeful de stat

Instituţia şefului de stat a apărut odată cu statul şi a cunoscut o evoluţie continuă în ceea ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale . Astfel, în cursul evoluţiei sale, instituţia şefului de stat a avut fie o organizare unipersonală, situaţie în care şeful de stat se numea rege, împărat, emir, principe etc., fie o organizare colegială, caz în care acest rol era îndeplinit de un prezidiu, consiliu de stat, consiliu prezidenţial etc.

Aristotel, considerat de prof. Constantin G. Dissescu creatorul dreptului constituţional, a realizat pentru prima dată clasificarea formelor de guvernământ în:

a) monarhie – puterea fiind concentrată în mâinile unei singure persoane (rege, împărat, emir, etc.);

b) oligarhie – situaţie în care puterea se împărţea între mai mulţi indivizi sau era deţinută de un grup social restrâns de persoane;

c) democraţie – în cadrul căreia poporul exercita în mod direct puterea.

În dreptul public modern ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ, cu alte cuvinte de exercitarea puterii suverane în stat, de către o singură persoană (monocraţia), de un grup de persoane (oligarhia) sau de către masele largi ale poporului (democraţia). După acest criteriu, formele de guvernământ sunt clasificate, de regulă, în două categorii: monarhii - în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă; republici - în care şeful de sat, denumit de obicei - preşedinte - este ales, pe un anumit termen determinat, fie direct - de corpul electoral (popor), fie indirect - prin reprezentanţii acestuia, respectiv de către electori sau de Parlament.

În ceea ce priveşte clasificarea regimurilor politice, în mod constant dreptul public contemporan statuează patru mari categorii, astfel:

a) regimul politic prezidenţial (ex. S.U.A.);

b) regimul politic semi-prezidenţial (ex. Franţa);

c) regimul politic parlamentar (ex. Spania, Italia, Grecia, etc.);

d) regim de adunare (ex. Elveţia) .

Modalitatea de alegere a preşedintelui prezintă o importanţă determinantă pentru definirea regimului politic al unei ţări. În general, dreptul constituţional consideră că există două mari tipuri de republici, şi anume republici parlamentare şi prezidenţiale.

Republicile de tip parlamentar se caracterizează prin faptul că preşedintele este ales, de regulă, de către parlament (Italia, Grecia, Ungaria, etc.), sau de o adunare compusă din parlamentari şi alţi reprezentanţi (Germania), în timp ce republicile de tip prezidenţial se caracterizează prin alegerea preşedintelui de către popor, fie direct (România, multe ţări din America Latină, etc.), fie prin intermediul unei adunări de electori (S.U.A.).

În republicile parlamentare, Guvernul, deşi numit de preşedinte, este responsabil în faţa parlamentului, pe când în cele prezidenţiale, în general, dar în S.U.A., în mod special, nu există răspundere guvernamentală în faţa parlamentului ci a preşedintelui, care cumulează funcţia de şef de stat cu cea de şef al Executivului.

Există, de asemenea, şi un regim politic mixt având trăsături ce se regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidenţial, doctrinarii denumindu-l semi-prezidenţial, în care preşedintele este ales prin vot universal, direct (Franţa, Austria, Irlanda, Islanda, Polonia, etc.) sau indirect (Finlanda) - fapt care este specific regimului prezidenţial, dar, în acelaşi timp, guvernele răspund în faţa parlamentului, ceea ce este specific regimului parlamentar.

În unele dintre aceste state, rolul preşedintelui republicii este deosebit de important, exemplu edificator constituindu-l Franţa unde preşedintele participă şi prezidează şedinţele de Guvern, semnează ordonanţele adoptate de Guvern, poate dizolva adunările legiuitoare după consultarea preşedinţilor acestora şi a primului-ministru, numeşte primul-ministru, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, etc.

2. Natura juridică a regimului politic conform Constituţiei României

În ceea ce priveşte regimul politic al României de după 1989, strâns legat de forma de guvernământ, prof. Antonie Iorgovan arată că în Adunarea Constituantă au avut loc largi dezbateri, Constituţia consacrând un regim semi-prezidenţial atenuat, în care Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, dar atribuţiile sale sunt mult mai limitate decât cele ale unui preşedinte dintr-un sistem semi-prezidenţial.

Pentru a-şi susţine teza, autorul prezintă următoarea argumentaţie bazată pe textele Constituţiei:

a) Atât Parlamentul (art. 62 alin. 1 din Constituţia republicată), precum şi Preşedintele României (art. 81 alin. 1), se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, cu precizarea că potrivit art. 61 alin. (1) Parlamentul „este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

b) Dreptul Preşedintelui României de a dizolva Parlamentul nu se poate exercita decât cu respectarea următoarelor condiţii :

1) consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare;

2) neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului conform art. 103 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură;

3) în intervalul de 60 de zile, trebuie să fie respinse cel puţin două solicitări de investitură;

4) să nu reprezinte a doua dizolvare în cursul unui an calendaristic;

5) să nu fie vorba despre ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui României;

6) în ţară să nu fi fost instituită starea de mobilizare, de război, de asediu sau starea de urgenţă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 89 alin. (3) din Constituţie.

c) Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politică pe Preşedintele României, procedând la suspendarea sa din funcţie şi apoi la organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art. 95);

d) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui, numai pentru înaltă trădare în condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Constituţie;

e) Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85 şi art. 103 alin. 1);

f) Guvernul, în întregul său şi fiecare membru al acestuia, în solidar cu ceilalţi membri, răspund politic numai în faţa Parlamentului (art. 104 alin. 2 din Constituţie şi art. 2 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială);

g) Numai Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului (art. 109 alin. 2 din Constituţia republicată, art. 9 din Legea nr. 115/1999 ) etc.