Drept Administrativ

CAPITOLUL I – STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

CAPITOLUL I – STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1. Noţiuni de bază privind statul şi fenomenul administrativ

1.1. Statul – consideraţii generale

Scopul oricărei forme de organizare omenească rămâne existenţa comunităţii şi lupta

eficientă cu mediul ambiant. Acest scop nu poate fi atins în lipsa unei diviziuni sociale a muncii.

În opinia sociologului Emile Durkheim, chiar apariţia statului a fost consecinţa acestui proces.

O societate nu poate exista fără ca persoanele şi grupurile să-şi coordoneze activitatea

potrivit unor reguli comune şi să coopereze la acţiuni colective, conform unor direcţii definite

pentru toţi. Aceste direcţii, respectiv aceste modalităţi, sunt impuse în urma acţiunii

coordonatoare a unei voinţe care comandă, proces care conduce la diferenţierea dintre

guvernanţi şi guvernaţi, în care Léon Duguit vedea însăşi trăsătura fundamentală a statului1.

Se poate afirma că nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală,

prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv.

Societatea este constituită atât dintr-un sistem normativ de ordine, cât şi din drepturi

şi obligaţii aparţinând membrilor, care pot varia pentru diferite subgrupuri din cadrul

comunităţii. Ea trebuie să satisfacă exigenţele condiţionale privind integrarea membrilor săi.

Problema care se pune în discuţie în acest context, este aceea a legitimării ordinii normative a

societăţii.

Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor, mai există nevoia unui

mecanism de constrângere.

Dificultatea ce o întâlnim în încercarea de a defini statul, aceea a multitudinii

activităţilor pe care acesta şi le-a arogat în diferite forme de-a lungul timpului, este înlăturată

dacă ne oprim asupra unui element care este propriu şi care constituie o prerogativă a sa:

constrângerea.

Prin urmare, toate societăţile au câte un tip de procedee legale, cu ajutorul cărora se

poate decide ce este just sau nejust, fără a recurge la violenţă.

În concluzie, Statul reprezintă acea structură din cadrul societăţii care reuşeşte să

deţină monopolul legitim asupra mijloacelor de coerciţie şi asupra întrebuinţării lor în cadrul

unui anumit teritoriu2.

Un alt element important pentru definirea statului, caracterul său instituţional, constă

în faptul că el reprezintă o organizaţie întemeiată pe un număr de reguli de drept, care desfăşoară

activităţi în vederea înfăptuirii unor scopuri determinate.

În doctrina de specialitate conceptul de stat este privit dintr-un întreit punct de vedere:

juridic, politic şi social-economic.

1.2. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă o colectivitate umană, stabilită într-un anumit teritoriu determinat,

asupra căreia se exercită în mod exclusiv o autoritate politică.

Aşadar, este nevoie pentru constituirea unui stat să fie întrunite trei elemente:

teritoriul, populaţia şi autoritatea politică suverană (autoritatea publică)3. El se deosebeşte de

alte organizaţii umane cu aceleaşi caracteristici prin natura activităţilor sale fundamentale,

desemnate prin termenul de “funcţii ale statului”: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia

judecătorească.

1.2.1. Teritoriul este dimensiunea materială a statului.

Teritoriul statului este acea parte a globului pământesc cuprinzând solul, subsolul,

apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită

suveranitatea.

Potrivit legilor în vigoare, teritoriul statului român prezintă următoarele caractere

juridice:

- inalienabilitatea (art. 3 alin. 1 din Constituţie) – frontierele nu pot fi modificate

altfel decât prin modificarea Constituţiei şi nici un alt stat nu poate avea atribuţii de putere pe

teritoriul statului român;

- indivizibilitatea. România este un stat unitar şi indivizibil (art. 1, alin.1 din

Constituţie). Teritoriul, ca element constitutiv al statului, nu poate fi divizat sau încorporat în

alte entităţi statale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca, pentru o mai bună administrare a

teritoriului şi o mai eficientă satisfacere a necesităţilor colectivităţilor locale, statul să recurgă la

organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul României este organizat, sub aspect

administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii

(art. 3, alin.3 din Constituţie).

1.2.2. Populaţia.

Deşi, în mod frecvent, în literatura de specialitate, autorii se referă la naţiune, ca

element constitutiv al statului, apreciem că termenul de populaţie este mai indicat. Aceasta

cuprinde două mari categorii: cetăţeni ai statului respectiv şi locuitorii care nu au aceeaşi

cetăţenie. În cea de-a doua categorie intră cetăţenii altor state şi apatrizii (persoanele care nu au

nici o cetăţenie).

Cetăţeanul este individul care este legat de stat printr-o anumită situaţie juridică,

situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de

Constituţie şi de celelalte legi4. Cetăţenia română este situaţia juridică care rezultă din

raporturile juridice statornice, ce intervin între o persoană fizică şi statul român.

1.2.3. Autooritatea politică suverană (autoritatea publică).

Autoritatea publică exprimă ideea că, pe un anumit teritoriu, un sistem de organe

exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, în condiţii care exclud subordonarea

lui faţă de o autoritate superioară sau concurentă.

„Autoritatea publică” nu reprezintă o realitate decât în măsura în care există „organe”

sau „autorităţi” (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti ş.a.) competente să emită, în

mod unilateral, acte obligatorii.

Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în mod liber şi fără nici o

intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile dintre

stat şi cetăţean, raporturile patrimoniale dintre indivizi ş.a., prin intermediul normelor juridice.

În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; el deţine puterea de a comanda,

de a controla şi de a sancţiona în mod suveran5.

1.3. Evoluţia istorică a statului

Statul este un fenomen social-istoric. El a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a

societăţii.

În ceea ce priveşte evoluţia istorică a statului, trebuie să ne raportăm la stadiile

fundamentale pe care le-a parcurs societatea omenească: pre-agricol, agricol, industrial şi postindustrial.

În prima fază a societăţii, cea pre-agricolă, grupurile de vânători şi culegători erau

prea mici pentru a permite tipul de diviziune a muncii care să constituie statul şi, astfel, pentru

ele, problema statului, a unei instituţii de menţinere a ordinii, nu se prea punea.

Trecând la faza agricolă, majoritatea societăţilor şi-au închegat un stat, deşi forma

acestuia este variabilă: unele au fost puternice, altele slabe, unele au fost despotice, în altele a

dominat legea.

În cea de a treia fază, cea industrială, prezenţa statului era inevitabilă, deşi forma sa

rămâne variabilă.

Faza post-industrială are în vedere noile fenomene ale globalizării şi regionalizării,

tot mai mult întâlnite, în ultima perioadă.