Drept Administrativ

Capitolul I:

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

UTILIZATE ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

1. CONCEPTUL DE SOCIETATE,

SCOPUL SOCIAL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ

1.1. Conceptul de societate. Societatea umană reprezintă un complex sistematic de relaţii între oameni (re¬laţii istoriceşti determinate), condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spi¬ri¬tuale necesare existenţei individuale şi colective.

Privită ca sistem, societatea este compusă din următoarele subsisteme principale:  (1) sistemul social;  (2) organismul comportamental;  (3) personalitatea individului;  (4) mediul fizic-organic;  (5) sistemul cultural.

Societatea este o reuniune de oameni, dar nu numai atît. Oamenii nu formează o mulţime de elemente privite izolat, ci între ei se stabilesc relaţii complexe, atît la nivelul individ-individ, la nivelul individ-grup sau la cel indi¬vid-societate şi la nivelul între grupuri. Aceste relaţii corespund diverselor realităţi economice şi politice.

Practic, o dată cu constituirea indivizilor în societate, se naşte sentimentul de grup, astfel încît omul acceptă anumite cerinţe impuse de semenii săi de grup. Faptul că omul este fiinţă raţională şi conştientă a determinat existenţa unei străsături fundamentale a societăţii, caracterul organizat. Acest caracter impune ca ordinea normativă a socie¬tă¬ţii să fie legitimă, iar conceptul modern al legitimării necesită implicarea adjectivului moral.Se ajunde astfel la corelaţia societate-morală.

Societatea umană este cadrul de apariţie şi dezvoltare a civilizaţiilor, religiilor, culturilor.

Conceptul de societate nu poate fi înţeles decît împreună cu cele de „stat“,“drept“, „politică“, „morală“, concepte pe care omul le-a creat din dorinţa de a avea un ansamblu de instrumente cu care să opereze în activitatea sa de perfecţionare a structurii organizatorice al cărui nucleu este el însuşi.

Studiul societăţii se poate face prin intermediul multor ştiinţe, printre care psihologia şi sociologia ocupă un loc important.

În literatura de specialitate se disting două modalităţi de viaţă socială: una primordială, absolut necesară existenţei umane, în care indivizii se nasc şi cresc, ulterior putînd să o respingă sau să o accepte în mod conştient, această modalitate numindu-se comunitate, iar a doua secundară, este derivată, putînd exista numai pe bază şi în cuprinsul comunităţii, fiind numită convenţional grupare.

Actul social a apărut ca urmare a unui lung proces evolutiv.Pot fi enumerate în cadrul acestui proces următoarele stadii:

- stadiul de comportare exclusiv reflexă;

- stadiul unei conduite perceptive, adică a unei conduite născută din combinare de acţiuni reflexe;

- stadiul adaptării;

- stadiul imitaţiei;

- stadiul următor imitaţiei, este acela în care un individ aflat deja la stadiul imitator, ajunge ca după un număr de repetiţii să aibă abilitatea să preia continuarea actului fără a mai imita;

- stadiul cooperării;

- un stadiul îndelungat, de secole, a impus un nou tip de conduită socială, aceea prin care omul în funcţie de împrejurări decide modul de exteriorizare şi de acţiune concretă, mod total diferit de cel reţinut pe plan mintal ca urmare a ascunderii intenţiilor şi amînării actelor şi faptelor

- un ultim stadiul este acela în care se formează şi se dezvoltă o contiinţă personală şi o conştiinţă a apartenenţei la grup.

SCOPUL SOCIAL

Scopul social este o noţiune prin care se exprimă obiectivul fundamental al societăţii.

Referitor la conţinutul acestei noţiuni se pune întrebarea dacă acesta este definit prin bine individului sau prin binele societăţii privită ca entitate trans-individuală. Societatea ca fiinţă colectivă, are binele său propriu, care consistă în conservarea unităţii sale, în doctrină s-a apreciat că „binele comun este binele societăţii ca entitate trans-individuală.

Scopul social în universalitatea sa este păstrarea unei ordini sociale. Această universalitate se impune indivizilor ca necesitate de a trăi în ordine „.

Elementele formale ale scopului social sînt ordinea socială şi justiţia, ordinea socială reprezentînd corpul social, iar justiţia mijlocul de a apăra corpul, liantul între cele două realităţi formale fiind omul.

Scopul social reprezintă acea noţiune care se referă la binele comun asigurat prin conservarea ordinii sociale şi înfăptuirea justiţiei, prin bine comun înţelegînd binele socităţii ca entitate trans-inidivuală, cu menţiunea că în definirea conţinutului binelului comun acesta trebuie considerat în corelaţie cu binele individual, adică scopul social trebuie să aibă calitatea ca de îndată ce a fost însuşit de individ ca fiind propriul scop să lase posibilitatea materializării majorităţilor individuale concrete.

Exercitarea iniţiativei legislative - mijloc de realizare a scopului social.

Cadrul normativ general în care se încadrează instituţia juridică a iniţiativei legislative îl constituie Constituţia României.

Legea fundamentală în art.73 alin.1 stabileşte că iniţiativa legislativă aparţine:

a)Guvernului;

b)deputaţilor;

c)senatorilor;

d)unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării.

În art.46 din Contituţie se precizează că iniţiativa revizuirii Constituţiei aparţine:

a)Preşedintelui României la propunerea Guvernului;

b)deputaţilor şi senatorilor, în acest caz cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor trebuind să promoveze iniţiativa;

c) cetăţenilor cu condiţia ca minim 500.000 de cetăţeni cu drept de vot să iniţieze revizuirea.

Constituie excepţii de la prinicipiul liberei exercitări a iniţiativei legistive a cetăţenilor, următoarele domenii: domeniul fiscal, domeniul reglementării în problemele internaţionale, amnistia şi graţierea (art.73, alin. (2) din Constituţie,

A) Iniţiativa legislativă a cetăţenilor.

Exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni se face prin propuneri legislative întocmite în temeiul art.73 din Constituţie,dacă este vorba de legi organice sau ordinare, ori în temeiul art.146 din Constituţie, dacă se doreşte revizuirea Constituţiei.A cunoaşte instituţia juridică a iniţiativei legislative a cetăţenilor înseamnă a şti care sînt condiţiile privind iniţiatorii unui proiect de lege, care sînt cerinţele privind propunerea legislativă, care este procedura referitoare la elaborarea proiectului, la înaintarea lui autorităţilor competente,care sînt autorităţile publice implicate în această procedură.