Drept Administrativ

CAPITOLUL I:

DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ

A DREPTULUI PUBLIC

SECŢIUNEA I: DREPTUL PUBLIC ŞI

DREPTUL PRIVAT – PRIMELE

DIVIZIUNI ALE DREPTULUI

Jurisconsultul Ulpian arată în Instituţiile sale , manual dedicat învăţământului că, dreptul roman cuprinde două ramuri: dreptul public (ius publicum) şi dreptul privat (ius privatum), precizând că deosebirea dintre aceste două ramuri rezidă în natura intereselor diferite pe care le ocroteşte . În continuare, Ulpian precizează: Dreptul public ocroteşte interesele publice (ad statutum rei Romanae spectat), obşteşti, iar cel privat cele private, adică ale cetăţenilor luaţi în mod izolat (ad singularum utilitatem).

Sistematizarea normelor juridice în antichitatea clasică romană era concepută – evident – după cu totul alte criterii decât cele actuale. Nici nu se putea altfel. Criteriul cel mai important în această diviziune era calitatea de cetăţean. De exemplu, ius civile, la începutul cetăţii, era un ius proprium civium romanorum, privea exclusiv pe cetăţenii romani. Ulterior, grupul cărora li se aplica ius civile s-a lărgit, într-o oarecare măsură incluzând şi pe străinii care primiseră ius comercii. Ius gentium reglementa raporturile dintre romani . Chiar dreptul honorar (pretorian) care, prin edictele magistraţilor, devenise izvorul cel mai dinamic al reglementărilor, reprezenta un sistem de reguli noi, complementar lui ius civile (încă rigid) solemn şi de lentă evoluţie.

Singurul ius din cadrul diviziunii dreptului roman care nu a ţinut seama de statutul juridic de cetăţean este ius naturale (noţiune care a pătruns destul de devreme la Roma) şi care era un ansamblu vag şi variabil de principii presupuse a fi conforme „ordinii naturale “. În această privinţă, Cicero considera că dreptul natural a existat de la începutul începuturilor, că este potrivit cu natura, că se găseşte la toate popoarele, mereu acelaşi, etern. Ius naturale era considerat ca un drept cu valoare ideală şi permanentă, neschimbat şi care s-ar găsi la toate popoarele, cuprinzând deopotrivă pe duşmani, pe sclavi şi barbari. Uneori principiile dreptului natural tind să lovească ordinea de drept instituită (de exemplu, combătând sclavia), alteori autorii invocă dreptul natural pentru a se opune schimbărilor din viaţa socială .

Până la Iustinian ius civile, ius praetorium, ius gentium s-au apropiat unele de altele şi au sfârşit prin a apărea ca trei domenii ale aceluiaşi sistem de coeziune; ele însă nu pot fi comparate cu ramurile dreptului aşa cum le concepem noi astăzi (în drept public şi privat, în drept civil şi comercial, administrativ, penal, etc.). O asemenea comparaţie ar ignora originalitatea fenomenului roman şi importanţa acestei fuziuni din epoca clasică şi până la Iustian . Cu titlu, exemplificator, noţiunea de ius gentium este fluidă iar unele instituţii (emptio – venditio, locatio – conductio...) sunt, în acelaşi timp, de ius civile şi de ius gentium, iar alte instituţii de ius gentium (posesiunea, tradiţiunea), apar la unii autori latini ca fiind conforme lui ius naturale.

Diviziunea în ius publicum şi ius privatum se raportează din nou la ius civile, în sensul că dreptul civil s-a divizat în două ramuri, respectiv dreptul public şi dreptul privat.

Dreptul public privea statul roman (magistraturile, cultul şi colegiile de preoţi), iar dreptul privat privea instituţiile care prezentau interes pentru particulari.

Această mare diviziune şi-a păstrat importanţa până în zilele noastre, deşi criteriile specifice de structurare operează – de la un sistem de drept la altul – în funcţie de condiţionările social – istorice.