Drept Administrativ și Știința Administrației

Partea II

PARTEA A II - A

CAPITOLUL V

PROPRIETATEA PUBLICĂ

V.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Proprietatea reprezintă una din instituţiile fundamentale ale dreptului,

reprezentând în acelaşi timp unul din fundamentele construcţiei sociale.

Dacă la început proprietatea a apărut într-o formă primară, exprimată prin

ocuparea obiectelor din natură şi ocuparea solului, justificată prin munca de

punere în valoare a acestora. (J.J. Rousseau) în baza convenţiilor sociale

proprietatea devine un drept care, făcând corp comun cu titularul acestuia,

constituie unul din cele mai sacre drepturi ale omului. (cf. Declaraţiei Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului din 1789).

Derivând din proprietatea privată proprietatea publică constituie, în mod

similar, unul din drepturile fundamentale ale persoanelor juridice de drept public,

prin care se realizează interesele mai largi ale societăţii în ansamblul ei. Deşi

Constituţia şi actele normative în vigoare nu oferă o definiţie a proprietăţii

publice, pornind de la definiţia dată de Codul civil proprietăţii private în art. 480

(,,dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv

şi absolut însă în limitele prevăzute de lege”), precum şi de la textul Legii privind

proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,vom defini proprietatea publică

ca fiind un drept subiectiv care aparţine statului sau unităţilor administrativteritoriale

asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau sau

de interes public.

V.2. DOMENIUL PUBLIC

Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice alcătuiesc domeniul public. Ele

nu trebuie confundate cu bunurile res communes, adică cu bunurile care nu sunt

susceptibile de apropriere privată, şi nici cu bunurile proprietate comună.

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul

dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,

care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi care care

sunt dobândite prin modurile prevăzute de lege. Între noţiunea de domeniu public

şi cea de proprietate publică nu se poate pune semnul egalităţii – noţiunea de

domeniu public se referă la bunurile care constituie obiectul dreptului de

proprietate publică în timp ce noţiunea de proprietate publică se referă la un drept

subiectiv. Pentru a se determina bunurile care, făcând parte din domeniul public

constituie sfera de aplicare a prevederilor specifice regimului juridic de drept

public, se folosesc o serie de criterii.

Primul criteriu se referă la declaraţia legii, respectiv la acele situaţii în care

prin voinţa legiuitorului anumite bunuri sunt enumerate cu titlu exemplificativ în

textul actelor normative ca făcând obiectul dreptului de proprietate publică.

Astfel, Constituţia României prevede în art. 135 al. 3 că ,,bogăţiile de interes

public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de

interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice

şi ale platoului continental precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac

obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

În acelaşi mod, se consacră expres în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, în anexe ce fac corp comun cu legea,

bunurile ce alcătuiesc domeniul public naţional – spaţiul aerian, infrastructura

căilor ferate, lucrările de artă, etc. – bunurile ce alcătuiesc domeniul public

judeţean – biblioteci, muzee, spitale judeţene etc. – precum şi bunurile ce

alcătuiesc domeniul public local – drumuri comunale, pieţe publice, locuinţe

sociale etc. De asemenea, Legea fondului funciar nr.18/1991 prevede în art. 34,

alin. 2 că fac parte din domeniul public terenurile proprietate de stat folosite de

unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic, drumurile proprietate de stat

administrate de institutele şi staţiunile de cercetare ştiinţifică etc. Alte dispoziţii

exprese se regăsesc în Codul civil în art. 476, potrivit căruia fac parte din

domeniul public monumentele, terenurile pentru nevoile apărării, albiile râurilor,

apelor, dar şi în alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 17/1990 privind regimul

juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale

României sau în Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.

Un alt criteriu se referă la natura bunurilor. Potrivit acestui criteriu fac parte

din domeniul public acele bunuri care prin natura lor sunt de uz public sau de

interes public. Bunurile de uz public sunt acele bunuri care prin natura lor sunt

destinate a fi folosite de toţi membrii societăţii, cum ar fi pieţe publice, căi de

comunicaţie. Bunurile de interes public sunt acele bunuri care nu pot fi folosite de

orice persoană ci sunt destinate funcţionării serviciilor publice – instalaţii,

echipamente – ori acele bunuri care prin importanţa social-economică, prin

valoarea culturală sau istorică servesc interesele generale ale societăţii – ex.

muzeele, monumentele.

În funcţie de subiectele dreptului de proprietate domeniul public poate fi

naţional, judeţean sau local.