Drept Administrativ și Știința Administratiei

Administrativ

Cap I

Administraţia publică: noţiune, sesuri, drept administrativ şi ştiinţa administratiei.

I Noţiunea de administratţie publică.

Statul – forma organizată şi exteriorizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu, exercitată asupra întregii colectivităţi umane aflate în acel loc. Este un fenomen obiectiv inerent vieţii sociale, adică societăţii civile.

La nivelul sistemului de autorităţi care-l compun, statul sau puterea de stat se evidenţiază în trei puteri fundamentale: puterea legistalivă (elaborează legi), puterea executivă (administraţia publică – aplică legile) şi judecătorească (justiţia – sancţionează încălcarea legilor).

Puterea executivă – alcătuită din organe care formează administraţia de stat.

La nivel naţional sau central:

1. Guvernul – autoritatea supremă a administraţiei publice;

2. Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale fiind în subordinea Guvernului.

La nivel local sau teritorial:

1. Prefecţii – reprezentanţii Guvernului în teritoriu;

2. Serviciile publice descentralizate (autorităţi centrale de specialitate) – au acţiune limitată în sectoare, precum finanţele, învăţământ sănătate;

3. Consiliile locale şi cele judeţene – autorităţi autonome ale colectivităţii locale;

4. Primarii – organe executive ale consiliilor locale.

Administraţia publică e acea categorie a autorităţii de stat constituită în temeiul aceleiaşi funcţii fundamentale de activitate executivă pe care o înfăptuiesc şi prin care se realizează în mod specific puterea publică.

Activitatea executivă reprezintă funcţia fundamentală de activitate ce realizează puterea de stat şi presupune punerea în executare sau aplicarea prevederilor cuprinse în legi sau alte acte juridice emise în temeiul acestora, înfăptuită, de regulă, de administraţia publică.

Caracteristici generale ale administraţiei publice:

- Este un sistem unitar ce reuneşte în cadrul ei autorităţi aflate pe diferite nivele de organizări administrative, conduse de Guvern;

- Activitatea executivă este constituită prin acte de prescriere sau de dispoziţie, vizând activitatea concretă de aplicare a legii în situaţii şi asupra unor subiecte strict determinate (ex. Încasarea impozitului);

- E structurată funcţional şi teritorial, fiind alcătuită din autorităţi şi instituţii publice ce dispun de stabilitate instituţională necesară îndeplinirii sarcinilor de durată şi de moment care le revin;

- Activitatea executivă este:

• Formalistă realizându-se cu respectarea anumitor proceduri, încălcarea lor atrăgând ca sancţiune nevalabilităţii acţiunii săvârşite;

• Juridică prin efectele produse, adică prin drepturile şi obligaţiile rezultate.

Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale din cadrul organizării şi funcţionării administraţiei publice şi al înfăptuirii activităţii executive a statului prin folosirea metodei subordonării în desfăşurarea relaţiilor juridice.

Ştiinţa dreptului administrativ – este o ramură a ştiinţelor juridice care cercetează normele de drept administrativ în acţiunea lor asupra organizării, funcţionării şi atribuţiilor administraţiei publice şi a activităţii executive a acestora, raporturile juridice administrative, răspunderea derivată prin încălcarea lor şi evoluţia instituţiilor juridice, inclusiv aspecte de drept comparat.

Cap II.

Administraţia publică şi mediul social-politic

1. Normele de drept administrativ.

Def. – normele juridice administrative sunt instituite de autorităţile de stat şi conferă administraţiei publice posibilitatea să se manifeste în raporturile de drept ca subiecte special investite cu atribuţii de realizarea puterii executive.

Trăsături:

1. Sunt produsul voinţei de stat, instituite de o autoritate publică, legislativă sau executivă;

2. În temeiul lor se formează, se modifică sau se desfiinţează raporturi juridice de drept administrativ;

3. Prin emiterea acestor norme statul şi organele sale se manifestă ca autorităţi publice (nu ca alte subiecte de drept);

4. Forţa de constrângere a statului care garantează aplicarea normelor administrative este exercitată de autorităţile sistemului administrativ.

Clasificarea normelor de drept administrativ:

- După obiectul de reglementare:

o Norme organice sau organizatorice (cuprinse în legi organice, ordinare şi în reglementări proprii ale administraţiei publice) prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile autorităţilor administrative;

o Norme procedurale sau procesuale reglementează forma în care se realizează activitatea administraţiei publice;

o Norme materiale reglementează drepturile şi obligaţiile decurgând din raporturi juridice.

- După sfera de cuprindere:

o Norme generale (de drept comun) au o sferă maximă de cuprindere;

o Norme speciale se referă la o categorie limitată de raporturi juridice dintr-un domeniu restrâns;

o Norme de excepţie vizează situaţii cu totul deosebite, derogatorii de la dreptul comun şi chiar de la normele speciale din aceeaşi materie.

- După conduita prescrisă:

o Norme onerative obligă la îndeplinirea unei activităţi;

o Norme prohibitive interzic săvârşirea unei activităţi;

o Permisive lasă libertatea de conduită subiectelor de drept în limita prevăzută de ele referitor la o acţiune;

- După locul în care îşi produc efectele:

o Norme producătoare de efecte interne au consecinţe juridice în interiorul autorităţii administrative;

o Norme producătoare de efecte externe – au consecinţe juridice în exteriorul autorităţii administrative şi în raporturile acesteia cu terţii.

- După caracterul lor:

o Imperative – pot fi onerative şi prohibitive;

o Dispozitive