Drept Bancar

Originea practicilor bancare se pierde în negura timpurilor, dar cel mai vechi edificiu bancar cunoscut sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia sub ruinele templului Uruc (acest templu rosu dateaza din perioada anilor 3400-3200 î.H.). Legatura cu templul este foarte interesanta pentru ca în antichitate templele erau nu numai lacase de cult, ci totodata si locuri de adapostire a bogatiilor. Împrumutând aceste bogatii preotii realizau un dublu scop

1. obtineau recunostinta

2. obtineau un mic profit

În Orientul antic sunt doua prevederi care arata interesul autoritatilor de a controla împrumuturile cu dobânda

Codul Hammurabi prevedea ca toate contractele de împrumut trebuie vizate de functionari regali

Iar Biblia, în cartea „Exodul” edicta porunca potrivit careia: „Daca vei împrumuta cuiva din poporul meu, saracului de lânga tine, nu te vei purta cu el ca un creditor si nu îi vei cere dobânda”.

În Grecia antica catre sec VI î.H. fiecare oras comercial si fiecare sanctuar încep sa emite moneda proprie. În Atena legile lui Solon legalizau dobânda, iar preotii din Delos si din alte temple faceau operatiuni de banca cu numerar sau cu bunuri. Pe de alta parte, mai multe cetati grecesti, în scopul de a combate camata si pentru a se sustrage influentei exercitate de Atena si Delos, au decis ca începând din secolul IV î.H. sa constituie banci publice administrate sau controlate de functionari. Pe lânga rolul propriu-zis bancar, aceste banci mai aveau sarcina strângerii impozitelor si dreptul de a bate moneda.

În Roma antica, fiindca romanii erau un popor mai degraba de agricultori decât de comercianti, ei nu s-au lasat atrasi deodata cu grecii de activitati bancare. Dupa cuceririle romane care au stabilit contacte între Roma si popoarele mediteranene au aparut dupa modelul grecesc bancheri privati si banci publice. Bancherii privati, cei mai multi venind din Grecia si din sudul Italiei, s-au instalat în Forum, în mici birouri (tabernae), închiriate de stat. De aici ei s-au raspândit în întreaga lume latina, raspândirea fiind favorizata de faptul ca dobânda limitata la Roma era în schimb liberalizata în provincie. Bancile publice (mensae) împrastiate în provincie aveau un birou central la Roma, colaboratorii lor fiind denumiti mensarii sau collectarii.

Independent de bancherii privati si de bancile publice actionau mânuitorii de bani, numiti negociatores care însoteau armatele romane în cautare de afaceri, practicând împrumuturi pe termen scurt si operatiuni de schimb.

Evul Mediu Crestin se caracterizeaza prin aceea ca adeptii noii religii crestine se ridicau împotriva ideii de dobânda. În anul 325 Conciliul din Niceea a interzis clerului sa acorde împrumuturi cu dobânda. Aceasta nu a împiedicat ca bancile sa cunoasca o prosperitate continua în Bizant, unde în secolul al VI-lea Justinian codifica ururile romane în domeniul bancar. Dimpotriva, mai receptiv la poruncile bisericii, Occidentul adopta masuri drastice.

În secolele XII-XIV, în Europa Occidentala începe renasterea comertului bancar. Impulsul vine din nordul Italiei (Genova, Florenta). În aceasta perioada se cristalizeaza si terminologia

Banca, Bancher, Bancruta

Bancherii renasterii – Secolele XIV-XVI au fost marcate de importante evenimente istorice. Toate acestea au influentat si activitatea bancara, dar cel mai semnificativ fenomen în acest domeniu este reaparitia bancilor publice în Spania (Taula de Cambi din Barcelona) si Italia (Casa de San Giorgio din Genova). În paralel bancile private se mentin si se raspândesc în Europa, un loc de frunte fiind ocupat de italieni prin familiile de Medici, Strozzi, Chigi, francezi – familia Coeur, englezi – familia Gresham, germani – familia Fugger.