Drept Civil

DREPT CIVIL-DR. REALE

CURS 1

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE PATRIMONIALE

Consideraţii generale

Pentru înţelegerea noţiunii de patrimoniu este necesară o incursiune în problematica raportului juridic, pornind de la definiţia dreptului civil.

Dreptul civil este definit ca acea ramură a sistemului dreptului românesc care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Una dintre cele mai importante noţiuni ale dreptului civil este cea de patrimoniu, care are un sens tehnic şi precis.

Pentru definirea noţiunii de patrimoniu se porneşte de la analiza raportului juridic civil, care sub aspect structural este alcătuit din trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile.

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.

Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori de care acestea sunt ţinute să le respecte.

În funcţie da natura conţinutului lor drepturile şi obligaţiile civile se clasifică în patrimoniale şi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic, evaluabil în bani.

Dreptul nepatrimonial, numit şi drept personal nepatrimonial, este acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani.

Termenul de patrimoniu este folosit în expresii intrate în limbajul obişnuit: patrimoniu cultural, patrimoniu arheologic, patrimoniu istoric, patrimoniu artistic.

În legislaţia română se fac referiri la patrimoniu în diverse acte normative, respectiv:

- Legea nr.107/1996, legea apelor, modificată şi completată prin Legea nr. 112/2006, prevede că apele fac parte integrantă din patrimoniul natural;

- Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, modificată prin Legea nr. 105/2004, consacră termenul de patrimoniul cultural naţional;

- Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, modificată prin Legea nr. 259/2006, instituie noţiunea de patrimoniu cultural local.

Toate aceste accepţiuni ale termenului patrimoniu sunt însă diferite de noţiunea juridică de patrimoniu.

Noţiunea de patrimoniu, în sensul dreptului civil, se raportează la sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.

2. Noţiunea de patrimoniu

În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane.

Din punct de vedere juridic, această definiţie nu este exactă decât dacă înţelegem prin bunuri nu numai lucrurile materiale care compun averea unei persoane, ci în general toate drepturile pe care le are acea persoană.

În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane.

Definiţia legală a patrimoniului este cuprinsă în art. 31 alin. 1 din Noul Cod civil care prevede că orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.

Din definiţia dată rezultă că patrimoniul are în structura sa două elemente:

• latura activă, alcătuită din totalitatea drepturilor patrimoniale;

• latura pasivă, alcătuită din totalitatea obligaţiilor patrimoniale.

3. Caracterele juridice ale patrimoniului

3.1. Universalitatea juridică a patrimoniului

Patrimoniul este o unitate distinctă de elementele sale componente care există independent de modificările concrete.

În Noul Cod civil a fost consacrată noţiunea de universalitate de fapt. Potrivit art. 541 alin.1, constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege, iar conform alin.2, bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu numai elemente active, ci şi datorii.

Din această trăsătură juridică a patrimoniului se desprind două elemente:

1. patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având un regim juridic determinat;

2. drepturile şi obligaţiile sunt distincte de universalitate, în sensul că schimbările ce se produc în legătură cu drepturile şi obligaţiile nu afectează identitatea universalităţii, deoarece, de regulă, drepturile şi obligaţiile sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric.

3.2. Realitatea patrimoniului

Această trăsătură a patrimoniului presupune că existenţa universalităţii juridice nu depinde de cantitatea de drepturi şi obligaţii pecuniare aparţinând unei persoane ori de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial.

Sub aspectul temeiului juridic, realitatea patrimoniului este consacrată în art. 31 alin. 1 din Noul Cod civil.

Patrimoniul este un atribut al personalităţii, neexistînd vreo persoană care să nu aibă vreun patrimoniu. Cu ale cuvinte, acest caracter juridic al patrimoniului desemnează faptul că numai persoanele fizice şi juridice pot avea un patrimoniu, deoarece numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii.

3.3. Unicitatea patrimoniului

Trăsătura patrimoniului de a fi unic rezultă din unicitatea subiectului care îi este titular.

Fiecare persoană fizică sau juridică poate avea un singur patrimoniu, indiferent de cuantumul sau întinderea drepturilor care sunt incluse în patrimoniu.

În doctrină, s-a susţinut că teoria patrimoniului unic este depăşită, cu motivarea că, în condiţiile actualelor relaţii economice şi sociale s-a ajuns la o fracţionare juridică a patrimoniului aproape fiecărei persoane, lucru care se datorează raporturilor complexe care se creează între subiectele de drept şi care nu mai sunt acelea de la data adoptării Codului Napoleon. În acest sens sunt prezentate exemple de fracţionare în mai multe categorii de bunuri ale patrimoniului unei persoane, cum ar fi depunerea unor sume de bani la diferite bănci, sume care nu pot fi urmărite având în vedere secretul depunerilor, participarea unei persoane la Programul Smart Miles al Companiei Tarom, ea beneficiind de gratuitate în funcţie de numărul kilometrilor parcurşi cu avioanele acestei companii, participarea la un contract în virtutea căruia dobândeşte un drept de proprietate într-o anumită cotă a unui complex de vile din diferite staţiuni din mai multe ţări, drept care îi conferă posibilitatea de a folosi în fiecare an, într-un interval de timp limitat un anumit spaţiu dintre vilele respective.

3.4. Divizibilitatea patrimoniului

Divizibilitatea patrimoniului înseamnă că acesta poate fi împărţit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele având un regim juridic diferit.

Potrivit art. 31 alin.2 din Noul Cod civil, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, iar conform alin. 3, patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III –a, cele afectate unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.

Art. 32 din Noul Cod civil reglementează transferul intrapatrimonial, prevăzând că în caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. În toate cazurile, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.

În cadrul legislativ instituit de Noul Cod civil, constituie cazuri de divizibilitate a patrimoniului:

•&νβσπ;patrimoniul profesional individual

•&νβσπ;regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri.