Drept civil

1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ FIZICĂ

În prezent, orice individ uman este o persoană şi poate fi titular de drepturi şi de obligaţii, deci are calitatea de subiect de drept.

Calitatea de persoană fizică îi este proprie omului şi ea este consecinţa existenţei sale.

Noţiunea de persoană fizică desemnează deci omul, privit în individualitatea sa. În concepţia clasică a dreptului civil, concepţie care domină şi dispoziţiile Codului civil român, persoana fizică nu este privită în primul rând prin prisma existenţei biologice a omului, ci ca o abstracţiune juridică: titularul de drepturi şi obligaţii civile, aflat în raporturi cu alte persoane.

2. SEDIUL MATERIEI

Normele care reglemen¬tează persoana fizică se regăsesc în conţinutul unor diverse acte normative, multe dintre acestea având ca obiect principal de reglementare alte materii.

Dintre aceste acte normative, menţionăm: Codul civil, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Ordonanţa nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Titlul VI privind efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic din Legea nr. 95/2006 ş.a. De asemenea, şi Constituţia conţine o serie de prevederi consacrate persoanei fizice (art. 16, 25, 49 etc.).

Nu în ultimul rând, trebuie amintite şi reglementările internaţionale care conţin dispoziţii aplicabile în această materie, dintre acestea menţionăm: Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (ratificat prin Decretul nr. 212/1974), Con-venţia europeană a drepturilor omului (ratificată prin Legea nr. 30/1994), Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată prin Legea nr. 18/1990), Convenţia europeană în materia adopţiei de copii (ratificată prin Legea nr. 15/1993), Con¬venţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (ratificată prin Legea nr. 84/1994) etc.

3. PERSONALITATEA JURIDICĂ A INDIVIDULUI UMAN

În prezent, orice om are calita¬tea de subiect de drept, legea find cea care conferă tuturor fiinţelor umane personalitate juridică.

Definim personalitatea juridică ca fiind aptitudinea generală şi abstractă de a fi titular de drepturi şi obligaţii, vocaţia fiecărei persoane de a participa la viaţa juridică. Ei îi sunt ataşate o serie de drepturi inerente fiinţei umane, care au primit denumirea de drepturi ale personalităţii.

Personalitatea juridică constituie fundamentul egalităţii în sensul că orice persoană fizică are vocaţie să dobândească orice fel de drepturi şi să-şi asume orice obligaţii, vocaţie al cărei mod de împlinire diferă însă de la individ la individ. Această diferenţiere derivă din faptul că, deşi sunt egali, oamenii nu sunt şi identici, între ei existând diferenţe biologice, de potenţial intelectual, de educaţie, situaţie materială, şansă, statut social ş.a.m.d.

Fiind titular de drepturi şi obligaţii civile persoana fizică poate acţiona intrând astfel în raporturi juridice, al căror subiect este.

Calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu este condiţionată nici de exis-tenţa discernământului. Minorul şi alienatul mintal, pus sau nu sub interdicţie, au şi ei personalitate juridică, adică sunt subiecte de drept iar acesta este un aspect al egalităţii.

4. CORPORALITATEA PERSOANEI FIZICE

Noţiunea de persoană fizică, înţeleasă ca titu¬lar de drepturi şi obligaţii, este o abstracţiune, o creaţie a legii. Omul, care este astfel înzestrat cu capacitate juridică, are însă o existenţă concretă, materială. Ceea ce per¬cepem la primul contact cu el este corporalitatea sa, existenţa unui corp care ocupă un spaţiu fizic, dar care este în acelaşi timp purtător al vieţii şi izvor al spiritului.

Existenţa persoanei fizice, privită ca subiect de drept, este deci condiţionată de existenţa sa biologică. Privind lucrurile din această perspectivă, corpul omului viu este considerat a fi suportul personalităţii juridice. Legătura indestructibilă care există între corpul viu al omului şi personalitatea sa juridică (numai omul născut viu este dotat cu personalitate juridică; personalitatea juridică încetează la moartea sa) a con¬dus la asimilarea corpului cu persoana. Mai exact, corpul este considerat a fi o parte a persoanei.

Noile concepţii conturate la nivel doctrinar văd în persoană o uniune între suflet şi corp, căreia i se adaugă viaţa. Însă, s-a arătat că viaţa umană este mai mult decât corpo-ralitatea şi orice reducere a acesteia la viaţa organică implică o reificare a persoanei.

Comercializarea dreptului la imagine, care se poate realiza, spre exemplu, prin per-misiunea acordată unui comerciant de a folosi imaginea unei persoane pentru a face publicitate unui produs, repararea daunelor morale prin acordarea unei sume de bani, ce si unea unui jucător de fotbal de la un club la altul, donarea unor organe sau dispozi¬ţia asupra unui embrion uman prelevat de la o persoană şi implantat alteia sunt numai câteva din formele practice de manifestare ale acestui proces aflat în plină evoluţie.

Apare astfel întrebarea: care sunt deci raporturile dintre persoană şi corpul său, ce drepturi are aceasta asu¬pra suportului său biologic?

Potrivit unei opinii, fundamentată pe analiza prevederilor Codului civil francez (cartea 1, titlul 1, capitolul II "Du respect du corps humain") s-a spus că persoana despre care tratează legiuitorul atunci când se referă la corpul uman nu este subiectul de drept, ci omul ca fiinţă corporală, născută şi vie. Posibilitatea realizării acestei disocieri, între subiectul de drept şi corpul acestuia, care-i este doar suportul, este considerată un argument decisiv pentru a-i da corpului uman calificarea de lucru. Persoanei i s-ar recunoaşte drepturi asupra propriului corp, care este astfel privit ca obiectul acestor drepturi. Efectul ar fi acela că "Lucrurile umane (les choses humaines) sunt apropriabile fără dificultate şi pot fi, prin consecinţă, privite ca bunuri.”

Majoritatea doctrinarilor resping această opinie.

Având un caracter extrapatrimonial, atât în ansamblu său cât şi în privinţa ţesutu-rilor şi organelor care-l compun, corpul omenesc este în afară de comerţ, ceea ce se armonizează cu natura de drepturi ale personalităţii a atributelor recunoscute persoanei asupra propriului corp.

În ce ne priveşte, aderăm la opinia care combate teoriile mercantiliste şi apreciem că nu poate fi considerat o marfă corpul uman, fie ea şi una cu caracter special.