Drept Comercial II

Reguli speciale aplicabile contractelor încheiate de profesionişti

Noul Cod civil nu oferă o definiţie noţiunii de profesionist, ci doar precizează cine are această calitate. Potrivit art.3, alin.2: ,,Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. În acelaşi timp, prin Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC se consideră echivalentă noţiunea de comerciant cu cea de persoană fizică sau, după caz, persoană juridică supusă înregistrării în Registrul Comerţului şi se decide că noţiunea de profesionist o include pe cea de comerciant.

În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice persoană, fizică sau juridică, ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ şi este supusă înregistrării în Registrul Comerţului.

Constituie exploatarea unei întreprinderi comerciale exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, în scopul obţinerii de profit.

În scopul facilitării tranzacţiilor şi întăririi creditului, obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi sunt supuse unor reguli speciale, diferite de cele aplicabile actelor juridice încheiate între persoanele ce nu au calitatea de profesionist.

A. Solidaritatea codebitorilor reprezintă o garanţie pentru creditori, aceştia putând să urmărească pe oricare dintre debitori pentru întreaga creanţă.

În temeiul solidarităţii, fiecare codebitor solidar este obligat să plătească întreaga datorie faţă de acelaşi creditor. Evident, debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora are un drept de regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.

În temeiul divizibilităţii, fiecare codebitor este obligat să plătească numai partea sa din datorie.

Art.1.446 NCC menţine prezumţia de solidaritate pentru obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Textul trebuie interpretat în sensul aplicabilităţii prezumţiei de solidaritate a codebitorilor şi în cazul raporturilor dintre un profesionist, pe de o parte, şi neprofesionişti, pe de altă parte, în care aceştia din urmă au calitatea de debitori.

B. Cuantumul dobânzii. În acest caz, dobânda reprezintă daunele interese moratorii pe care le datorează debitorul în caz de întârziere în executarea obligaţiei. Mai precis, dacă o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la plata unei dobânzi, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Pentru obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, cuantumul dobânzii este stabilit diferit, în funcţie de scopul în care este exploatată întreprinderea. Astfel, în privinţa raporturilor ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda legală este la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., iar pentru raporturile ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda legală este dobânda de referinţă a B.N.R. diminuată cu 20%.

C. Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art. 1.233 NCC: „Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil”.

D. Proba obligaţiilor contractate în cursul activităţii unei întreprinderi. Specificul acestor obligaţii determină şi un anumit specific al condiţiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice dintre profesionişti.

Potrivit art.46 C.com. , obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu: acte autentice, acte sub semnătură privată, martori, facturi acceptate, corespondenţă comercială, registre comerciale, în fine, prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.

A. Probele dreptului comun.

Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ. ).

Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor rezultate din raporturile juridice dintre profesionişti, putând fi folosite în condiţiile prevăzute de Codul comercial.

a) Proba prin înscrisuri.

În mod excepţional, legea impune încheierea unor contracte în formă scrisă, cerută fie pentru validitatea actului juridic (ex.: contractul de ipotecă imobiliară, cecul), fie pentru probă (ex.: contractul de societate, contractul de consignaţie). În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă prevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.

b) Proba cu martori.

Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi acesta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ..