Drept comercial internațional

DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL. NOTIUNE. OBIECT. SPECIFIC

DCI este o materie juridică pluridisciplinară sau interdisciplinară ȋn cadrul căreia sunt analizate normele juridice prin care se reglementează raporturile patrimoniale ce prezintă caractere de internaţionalitate şi comercialitate

Normele juridice care ne interesează la DCI sunt ȋn principal norme materiale uniforme, norme de drept civil, norme de drept comercial, norme de drept procesual civil şi norme conflictuale.

Instanţele de judecată aplică normele de drept internaţional privat din ţara căreia aparţin.

LEX FORI- legea forului (legea instanţei sesizată cu conflictul) Ex: se poate ca legea română să reglementeze că se aplică legea franceză asupra unui anumit conflict.

LEX VOLUNTATIS- ȋntr-un contract părţile aleg ce lege să se aplice. Ex: părţile vor ca asupra contractului să se aplice legea austraică, atunci instanţa română va aplica acea lege ȋ cazul ivirii unui conflict.

Conflictele de legi ȋn spaţiu apar din cauza unui element de extraneitate (ex: cetăţenia străină a uneia dintre părţile aflate ȋn litigiu). De regulă conflictul apare ȋntre legea forului şi legea străină.

In cazul arbitrajului (are o dublă componentă contractuală şi jurisdicţională- este o instanţă privată) nu mai este obligatoriu să se aplice legea din statul ȋn care ȋşi are sediul Tribunalul Arbitral.

Obiectul DCI ȋl constituie raporturile patrimoniale care prezintă caractere de internaţionalitate şi comercialitate. Majoritatea raporturilor juridice de comerţ internaţional se stabilesc ȋntre societăţi comerciale (părţi care se află pe poziţie de egalitate juridică). Nu este exclus ca ȋn unele situaţii să apară ca parte statul. Cele două caractere ale raporturilor juridice ce ne interesează necesită unele precizări suplimentare.

a) Internaţionalitatea- caracter al raportului juridic de comerţ internaţional. In general se consideră că un raport juridic are caracter internaţional daca este ȋndeplinit un criteriu subiectiv sau un criteriu obiectiv. Criteriul subiectiv- raportul juridic are caracter internaţional ȋn situaţia ȋn care părţile au sediul social sau domiciliul (reşedinţa) ȋn state diferite. Criteriul subiectiv este consacrat ȋn cadrul art.1 paragraf 1 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri ȋncheiată la Viena ȋn anul 1980. Conform criteriului obiectiv raportul juridic are caracter internaţional ȋn cazul ȋn care circulaţia sau schimbul bunurilor , serviciilor ori valorilor interesează economia a cel puţin două state. In alte cuvinte, se solicită ca pentru un raport juridic să fie considerat ca fiind internaţional ca marfa, lucrarea sau serviciul să se afle ȋn circuit internaţional. In doctrină s-a afirmat că ar fi ȋndeplinit criteriul obiectiv ȋn ipoteza ȋn care marfa, lucrarea sau serviciul traversează cel puţin o frontieră pentru executarea contractului. Această formulă pare ȋnsă mai restructivă ȋn raport cu formulele reţinute anterior. Criteriul obiectiv este consacrat de pildă ȋn cadrul art.2 alin.3 din Regulile de procedură arbitrală ale CAB (Curtea de Arbitraj Bucureşti). Corespunzător art.2 alin.3 din curpinsul acestor reguli un litigiu este internaţional când decurge din un contract sau din alte raporturi juridice care interesează comerţul internaţional. In numeroase situaţii se poate evidenţia atât prezenţa criteriului subiectiv cât şi a celui obiectiv. Totuşi, ȋn principiu este suficient ca unul dintre aceste două criterii să poată fi evidenţiat pentru a se putea afirma că este vorba de un raport juridic internaţional. In unele ipoteze, potrivit reglementărilor legale aplicabile, se solicită ȋnsă cumularea criteriului subiectiv cu cel obiectiv. De ex: potrivit art.I paragraf 1 din Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional ȋncheiată la Geneva ȋn anul 1961. Această convenţie se aplică convenţiilor de arbitraj ȋncheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional (criteriul obiectiv) ȋntre persoanele fizice sau juridice având ȋn momentul ȋncheierii convenţiei de arbitraj reşedinţa lor obişnuită sau sediul ȋn state contractante diferite (criteriul subiectiv). Un contract va fi internaţional inclusiv ȋn situaţiile ȋn care el nu se va executa. La fel e vorba de un contract internaţional când este cazul traversării unei frontiere de către anumite valori. Criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv sunt folosite de regulă pentru a se evidenţia caracterul internaţional al unui raport juridic. Aceste criterii nu au ȋnsă caracter limitativ. Pe planul dreptului comparat nu există o definiţie unanim acceptată a noţiunii de contract internaţional. În legătură cu această noţiune se poate afirma doar că un contract este internaţional dacă există un element de extraneitate care are relevanţă ca element de internaţionalitate. De ex: locul executării contractului sau locul ȋncheierii acestuia constituie elemente ce pot să aibă relevanţă ca elemente de internaţionalitate. În schimb naţionalitatea părţilor, moneda de plată, limba contractului au semnificaţie redusă sau nu prezintă importanţă luate ȋn considerare ȋn mod izolat ȋn cadrul analizării caracterului internaţional ori intern al unui contract. Nu ar fi exclus ca un contract ȋn România să fie calificat ca un contract intern şi ȋn altă ţară să fie calificat ca un contract internaţional. Date fiind cele menţionate ȋn cuprinsul art. 369 din Codul nostru de Procedură Civilă se arată că un litigiu arbitral care se desfăşoară ȋn România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Această formulă a fost reluată la art. 1096 alin.1 din Noul Cod de Procedură Civilă (Legea nr.134/2010).