Drept Comunitar

Caracteristicile şi obiectivele dreptului concurenţei în UE

A) Universalitatea

Regulile generale ale concurenţei acoperă toate punctele de interes capabile să devină obiectul tranzacţiilor comerciale, ceea ce înseamnă că nu se referă numai la bunuri, ci şi la servicii şi la drepturile de proprietate intelectuală. Sunt totuşi câteva prevederi specifice referitoare la concurenţă, cum sunt cele în domeniul transporturilor (articolele 73-77 CE), (ex 77-81 CEE), la care nu sunt aplicabile prevederile articolelor 81-89 CE (ex 85-94 CEE) în virtutea principiului “lex specialis generali derogat” (legile speciale au întâietate în faţa regulilor generale).

B) Formarea jurisprudenţei

Articolele 81-89 CE (ex 85-94 CEE) sunt redactate în termeni foarte generali, putând fi interpretate de Curtea de Justiţie. Influenţa legislaţiei derivate devine însă din ce în ce mai simţită. Este, în special, cazul când se fac referiri la reguli cum sunt Regulamentul fuziunilor, care este un exemplu de sine stătător al legislaţiei concurenţei, spre deosebire de regulamentele de exceptare de grup, redactate în întregime conform cerinţelor articolului 81 CE (ex 85 CEE).

C) Principiul extrateritorial

Dreptul comunitar al concurenţei se aplică tuturor firmelor care operează pe piaţa comună, indiferent dacă acestea sunt înfiinţate într-un stat membru sau nu. Acest lucru a fost confirmat de Curtea de Justiţie în momentul în care a decis că, în lumina articolelor 81 (ex 85) CE şi 82 (ex 86) CE, Comisia are dreptul de a deschide acţiuni împotriva firmelor ale căror acţiuni au efect negativ asupra comerţului intracomunitar, chiar dacă nu sunt înfiinţate în Uniunea Europeană.

D) Pragmatism ideologic

Obiectul politicii concurenţei în Uniunea Europeană este evitarea distorsiunilor în comerţul intracomunitar, fiind loială liberalismului care stă la baza Tratatului UE. Ataşamentul faţă de valorile unei pieţe libere nu este dogmatic, fiind de fapt mai puţin dogmatic decât în alte reguli comerciale de bază, cum ar fi libera circulaţie a mărfurilor. În consecinţă, diferitele prevederi care stabilesc regulile generale fac subiectul unor generoase excepţii inspirate fie din considerente sociale, cum ar fi articolul 87 CE (ex 92 CEE), fie din considerente care ţin de eficienţa pieţei, cum ar fi articolul 81 CE (ex 85 CEE).

E) Sancţionarea acţiunilor afectând comerţul intracomunitar

Dreptul comunitar implică proceduri de penalizare împotriva firmelor sau a autorităţilor naţionale numai dacă activităţile acestora afectează comerţul dintre statele membre, indiferent de măsura în care a fost afectat acesta. Chiar dacă activitatea în cauză constă într-un acord dintre două firme care se află într-un stat membru, acordul poate fi penalizat dacă afectează comerţul dintre statele membre. În ce priveşte circumstanţele în care este îndeplinită această condiţie, Curtea a stabilit o regulă generală în cauza Brasserie de Haecht v Wilkin, în care a declarat că practica arătată trebuie să influenţeze, direct sau indirect, comerţul dintre statele membre.

Dreptul comunitar al concurenţei a beneficiat în mare măsură de experienţa americană.

Pe lângă asemănări există şi diferenţe. Ne referim aici în primul rând la denumire (antitrust law în accepţiunea americană). Din punct de vedere istoric, statele europene au privit cu scepticism ideea de concurenţă.

Politicile de cooperare şi intervenţie guvernamentală în industrie au fost considerate ca cea mai bună metodă de atingere a obiectivelor economice şi sociale. Politicile alternative difereau de la o ţară la alta.

Trebuie remarcat şi faptul că libertatea totală a concurenţei este un mecanism a cărui derulare este prea lentă pentru a garanta cea mai bună alocare a resurselor. Mai mult decât atât, acest mecanism este susceptibil să determine pe termen scurt costuri sociale mult prea importante pentru a permite dezvoltarea unei societăţi stabile, care să garanteze dinamismul pieţei.

Toate cele afirmate mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm că dreptul comunitar (european) al concurenţei prezintă trei categorii de obiective.

a) Un obiectiv de natură autentic politică;

Dreptul comunitar al concurenţei reprezintă un corolar al unui transfer parţial de suveranitate, având drept scop stabilirea unei pieţe unice între statele membre ale Uniunii Europene.

Aplicarea regulilor comunitare de concurenţă este încredinţată de statele membre unui organism suprastatal, Comisia Europeană. Tratatul alocă un întreg capitol reglementării concurenţei în spaţiul statelor membre. Ne referim aici la regulile aplicabile întreprinderilor (articolele 81-86 CE, ex 85-90 CEE) şi la cele valabile în domeniul ajutoarelor acordate de către state (articolele 87-89 CE, ex 92-94 CEE).

Cea mai mare diferenţă între dreptul comunitar şi cel american al concurenţei se referă la obiectivul (scopul) lor prioritar. Dreptul comunitar al concurenţei urmăreşte atingerea unui nivel de integrare a pieţei comunitare, pe când omologul său american are drept scop păstrarea spaţiului economic federal.

b) Un obiectiv de natură economică şi nu pur concurenţială;

Dreptul comunitar al concurenţei nu se preocupă numai de eficacitatea (eficienţa) concurenţială, ci şi de cea economică. Trebuie arătat faptul că eficacitatea economică şi cea concurenţială reprezintă punctul principal de convergenţă între concepţia germană asupra economiei, foarte logică şi riguroasă şi concepţia americană sau franceză, având un caracter mai politizat şi, bineînţeles, mai puţin previzibil şi logic.

c) Un obiectiv de natură morală şi socială;

În măsura în care Tratatul de la Roma prevedea importante transferuri de suveranitate în favoarea unui executiv supranaţional, creatorii Pieţei Comune au dorit ca în schimb să asigure drept compensaţie importante garanţii de “ordin moral“.

Aceasta înseamnă în primul rând menţinerea unei egalităţi de şanse pentru toţi operatorii (agenţii) economici.

În al doilea rând trebuie luată în considerare întreaga varietate de situaţii în care întreprinderile îşi desfăşoară activitatea.

În sfârşit, trebuiesc luate în considerare interesele legitime ale tuturor întreprinderilor, consumatorilor şi angajaţilor.

STATUTUL JURIDIC AL ÎNTREPRINDERILOR PUBLICE

În general, dreptul comunitar este indiferent la operaţia de naţionalizare a întreprinderilor, căci tratatul de la Roma „nu influenţează cu nimic regimul proprietăţii în Statele membre” (articolul 222 CEE şi articolul 83 CECO). Fiecare stat este deci liber să aibă un sector public şi să decidă extinderea sa. Acestea sunt libertăţi fundamentale garantate de Tratatul de la Roma. Comisia a putut adopta o poziţie de strictă neutralitate cu privire la naţionalizările franceze din 1982, căci băncile controlate de autorităţile din alte state membre îşi pot desfăşura activitatea în Franţa sau pot decide să desfăşoare aici o astfel de activitate. Naţionalizarea nu a avut deci ca efect obstrucţionarea exerciţiului dreptului sau al libertăţii prestării de servicii.

În definitiv, atribuţiile întreprinderilor publice, care sunt numeroase şi importante, nu constituie un obstacol în calea realizării directivelor politicii de concurenţă a Comunităţii, deşi particularităţile modului lor de funcţionare sau ale gestiunilor nu provoacă daune în condiţiile de concurenţă ale Pieţei comune. Regulile impuse de tratat sunt aplicabile, aşa cum se întâmplă şi în cazul întreprinderilor private, iar Comisia se străduieşte să fie respectate, mai ales atunci când este vorba despre transparenţa relaţiilor financiare dintre Stat şi întreprinderi publice.