Drept Comunitar

CAPITOLUL 1

Evoluţia organizării comunitare

Istoria construcţiei europene este una a identificării şi definirii valorilor comune, care să exceadă statelor.

Realităţile istorico – politice nu au putut fi ignorate de niciunul din actorii internaţionali. Identificarea teritoriului european ca teatru de confruntare între cele 2 războaie mondiale a influenţat strategia de dezvoltare în Europa. Oscilaţia între voinţa de pedepsire a puterilor învinse şi facilitarea dezvoltării economiei distruse de război a marcat perioada 1945 – 1950. Se remarcă, totuşi, planul Marshall prin care SUA a decis să acorde 10 milioane dolari pentru redresarea economiilor statelor europene şi pentru derularea de programe sociale. Chiar dacă din punctul de vedere al evoluţiilor europene planul Marshall nu a avut consecinţe imediate spectaculoase, el a oferit o oportunitate de dezvoltare importantă pentru Europa.

Se aducea, în primul rând, un sprijin planului de modernizare şi echipare economică gândit de Jean Monnet, dar şi o apropiere a politicii duse de Franţa şi Germania în domeniul industrial.

Un factor important care a influenţat construcţia comunitară a fost şi evoluţia statelor comuniste. Lovitura militară a comuniştilor la Praga (februarie 1948) şi blocada sovietică a Berlinului (1948 – 1949) au fost 2 evenimente care au grăbit realizarea unor construcţii instituţionale la nivel european. Astfel, la 5 mai 1949, a fost înfiinţat Consiliul Europei, organizaţie internaţională cu vocaţie regională. Membrii fondatori ai Consiliului Europei au fost: Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia. Prima realizare importantă a fost adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

TRATATELE INSTITUTIVE ALE COMNUNITĂŢILOR ŞI, RESPECTIV, UNIUNII

În 1950, ministrul francez de externe, Robert Schumann a lansat, la Paris, un plan de dezvoltare comună în producţia şi exploatarea cărbunelui şi oţelului. Planul francez a fost respins de Marea Britanie, dar acceptat de Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia şi Germania. Lua, astfel, naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, prin semnarea unui Tratat la Paris în 1951.

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului

Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.

În acest plan trebuie remarcată mai ales semnificaţia sa politică: CECO va stabili o egalitate în drepturi şi îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în sânul unei organizaţii noi, supranaţionale fondată pe delegarea liber-consimţită de suveranitate de la statele membre la Comunitate.

Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa comunitară. Aceasta substituie relaţiilor diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea interguvernamentală, un sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu promovarea interesului comun, exprimat prin instituţiile supranaţionale.