Drept Comunitar

CURSUL NR. I

I. TEORII FEDERALISTE DE-A LUNGULTIMPULUI

I.1. STATELE ŞI INTEGRAREA ACESTORA DE-A LUNGUL TIMPULUI

Primele tentative de definire a raporturilor dintre anumite entităţi organizate, pot fi identificate încă în antichitate. Organizaţiile internationale apar adesea din necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale ca „reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale” sau ar putea fi legate de transpunerea conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere de state, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecărui stat. O organizaţie internaţională ia fiinţă în baza exprimării acordului de voinţă al statelor membre, în scopul îndeplinirii anumitor obiective sau atributiuni comune în planul relaţiilor internaţionale.

Condiţiile de constituire pentru organizaţiilor internaţionale nu trebuie sa se confunde cu cele ale statelor; ele nu au evident aceleaşi elemente caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern) şi nici nu sunt suverane. Deoarece organizaţiile internaţionale rezulta prin acordul de voinţă al statelor membre, ele nu sunt considerate drept subiecte primare de drept, ci subiecte derivate.

În lucrările Comisiei de Drept Internaţional s-a propus următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale: „O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune care poseda o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre.

Din acest punct de vedere, Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din anul 1969 stipuleaza ca organizaţiile internaţionale sunt „organizaţii interguvernamentale”.

Procesul de integrare poate fi definit ca un proces prin care un organism supranaţional preia din sarcinile şi prerogativele statului; procesul de integrare generează crearea de instituţii suprastatale ce pot lua decizii pe care statele membre sunt obligate apoi sa le transpuna in practica. Dincolo de oportunitatea integrării, supranaţionalismul este o realitate pozitivă pentru unele state, chiar dacă nu are întotdeauna consecinţe pozitive asupra comunităţii. Spre deosebire de teoria federalistă a integrării, putem aprecia integrarea ca un rezultat al convergenţei intereselor statelor; în progresele realizate în integrarea intereselor în diferite sectoare pot evolua spre forme de integrare care trec dincolo de sectoarele limitate iniţiale.

Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între state suverane care au obiective comune; el a debutat printr-o integrare în sectorul economic, dupa care s-a extins si în alte sectoare (social, politic, securitate).

Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, modelul de integrare europeană s-a diferenţiat atât de federaţiile (confederaţiile) de state, cât şi de organizaţiile internaţionale. Caracteristicile comunităţilor europene vor atribui Europei o identitate şi o personalitate pe care nici una din organizaţiile existente nu era în măsură să i-o confere.Două sunt direcţiile principale în care statul suveran, înţeles în mod clasic, se transformă şi va continua să se transforme. Una este dimensiunea internaţională, costând în trecerea de la simpla cooperare internaţională la integrare, atât la nivel internaţional regional, cât şi la nivel internaţional universal. A doua este dimensiunea internă, având drept obiect întărirea autonomiei colectivităţilor teritoriale locale şi coborârea nivelului deciziei publice spre nivelurile de bază, precum şi o judicioasă dimensionare a unităţilor administrativ-teritoriale.

Democraţia şi drepturile omului sunt respectate prin forme şi modalităţi specifice, cărora statul suveran trebuie să li se adapteze.

Posibilitatea şi necesitatea integrării decurg din faptul că ea poate da statelor speranţa unui statut final mai avantajos decât cel existent. Obiectivele cele mai frecvente ale statelor care acceptă integrarea sunt, în primul rând, creşterea potenţialului economic şi, în al doilea rând, maximizarea potenţialului politic, astfel încât chiar şi state care dispun de mai puţină putere să poată participa la influenţarea evenimentelor în favoarea lor; în domeniul securităţii, integrarea le permite statelor să facă faţă unei ameninţări comune, ridicându-le potenţialul de descurajare sau de reacţie prin concentrarea forţelor

I.2. PRIMELE TEORII ALE UNITĂŢII EUROPENE INAINTE DE PERIOADA MODERNA

Pacea europeană s-a manifestat ca idee în strânsă corelaţie cu ideea unităţii europene, idee vizând constituirea unor federaţii sau chiar a unui stat federal european.

Încă din antichitate, cetăţile greceşti organizaseră între ele un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune. Arbitrajul, ca o modalitate de reglementare paşnică a diferendelor şi în zilele noastre a fost practicat între cetăţile greceşti.

În epoca romană, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate “barbare”. “Pax romana” – aspiraţia Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominaţie romană.

Ideile creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluţionare paşnică a diferendelor. În această perioadă, papa a servit adeseori de arbitru în litigiile dintre diverşi suverani, celebru caz de arbitraj fiind arbitrajul Papei Alexandru al VI-lea în litigiul dintre Spania şi Portugalia, care s-a soldat cu o împărţire practică a lumii noi între aceste două mari puteri ale vremii.