Drept Comunitar

I.1. STATUL ŞI INTEGRAREA INTERANŢIONALĂ

Între problemele aflate în centrul intresului cercetărilor contemporane de drept public se află şi cele relative la noile forme de cooperare internaţională, la dezvoltarea cooperării şi integrării internaţionale regionale, la locul statului şi al suveranităţii, la necesitatea valorilor democratice, la dezvoltarea autonomiei locale, la respectarea drepturilor omului

Încercări de instituţionalizare a raporturilor dintre anumite entităţi organizate, în vederea realizării unui scop comun, pot fi identificate încă în antichitate. Fenomenul prezenţei şi acţiunii organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională ţine însă de perioada modernă şi contemporană a dezvoltării acesteia.

După unii autori, constituirea organizaţiilor internaţionale ar decurge din necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale ca „reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la insuficienţa doctrinei echilibrului” sau, potrivit gândirii altora, ar fi legată de transpunerea în plan internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere de state, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia.

Este cert că ambele abordări au avut o podnere mai mare sau mai mică în procesul constituirii şi dezvoltării organizaţiilor internaţionale. Dar, în acest proces, factori ca dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei sau interesele diverselor state, mai ales al marilor puteri, au jucat, de asemnea, un rol important.

O organizaţie internaţională ia fiinţă în temeiul exprimării acordului de voinţă al statelor membre, în scopul de a îndeplini anumite obiective şi funcţiuni în planul relaţiilor internaţionale.

Condiţiile de constituire ale organizaţiilor internaţionale nu se confundă cu cele ale statelor; ele nu au evident aceleaşi elemente caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern) şi nu se pot prevala de atributele suveranităţii. Întrucât organizaţiile internaţionale sunt „produsul” acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de obicei ca subiecte derivate ale dreptului internaţional, în raport cu statele, subiectele originare.

În lucrările Comisiei de Drept Internaţional a ONU s-a propus următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale: „O asociere de state, constituită prin trat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre

Art.2 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) defineşte organizaţiile internaţionale ca fiind „organizaţiile interguvernamentale”.

În politica internaţională, integrarea se defineşte ca procesul în care un organism supranaţional preia sarcini şi prerogative ale statului; spre deosebire de organizaţiile internaţionale interguvernamentale, dotate cu structuri ce doar instituţionalizează raporturile dintre state, procesul de integrare generează crearea de instituţii suprastatale ce pot lua decizii pe care statele membre sunt obligate să le aplice. Dincolo de oportunitatea integrării, supranaţionalismul este o realitate pozitivă pentru unele state, chiar dacă nu are întotdeauna consecinţe pozitive asupra comunităţii internaţionale sau a indivizilor. Spre deosebire de teoria federalistă a integrării, teoria funcţionalistă consideră integrarea ca un rezultat al convergenţei intereselor statelor în sectoare determinate (denumită integrare verticală); în progresele realizate în integrarea intereselor în diferite sectoare pot evolua spre forme de integrare care trec dincolo de sectoarele limitate iniţiale. Plecând de la realitatea că statele se pot decide cu greu să abandoneze anumite prerogative, funcţionaliştii pun accent pe procesul evolutiv al integrării, considerând că sectoarele cele mai receptive la integrare sunt, în ordine: economia, sectorul social, politica, securitatea

Bine gestionată şi condusă, integrarea îşi generează propria sa dinamică, astfel încât transferul treptat de suveranitate de la state la instituţii supranaţionale nu aduce prejudicii comunităţilor umane şi indivizilor, ci, dimpotrivă, avantaje care compensează eventuale riscuri şi dezavantaje. Bineînţeles că statele au libertatea de a alege sau nu, funcţie de propriile interese, calea integrării în organisme supranaţionale, Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între state suverane care urmăresc obiective comune; el a debutat printr-o integrare verticală în sectorul economic, pentru a se dezvolta după aceea în alte sectoare (social, politic, securitate), urmând principiul spill over şi sfârşind printr-o integrare orizontală intersectorială,fiind foarte aproape să adopte chiar şi propria Constituţie.

Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, modelul de integrare europeană s-a diferenţiat net atât de federaţiile (confederaţiile) de state, cât şi de organizaţiile internaţionale, fiind, de fapt, o nouă ordine juridică autonomă cu limitarea drepturilor suverane ale statelor în anumite domenii şi ai căror subiecţi sunt atât statele membre, cât şi cetăţenii acestora. Caracteristicile comunităţilor europene vor atribui Europei o identitate şi o personalitate pe care nici una din organizaţiile existente nu era în măsură să i-o confere. Sistematizând aceste trăsături specifice, se poate spune că entităţile create în Europa pe baza ideii de integrare şi funcţionare sunt organizaţii internaţionale, deoarece sunt instituite prin tratate internaţionale, dar ele dispun de o structură instituţională şi juridică originală, în care arhitecturii instituţionale (rezultată din concursul de forţe şi interese ale statelor, comunităţilor şi popoarelor statelor membre) îi corespunde o ordine juridică comunitară, total deosebită atât de cea internaţională, cât şi de cea statală, constând într-un sistem de reguli autonome şi coerente conţinute în tratate sau adoptate de instituţii şi încorporare direct în ordinea juridică naţională, chiar dacă nu avem de a face cu un sistem federativ