Drept Comunitar

1. Rolul Acordurilor Europene în procesul de extindere a Uniunii Europene

În a doua jumătate a anului 1989 prăbuşirea regimurilor comuniste din Centrul şi Estul continentului european a marcat o nouă etapă în procesul dezvoltării relaţiilor internaţionale. Căderea, în noiembrie, a zidului Berlinului, simbol al divizării artificiale a Europei, alăturată dezmembrării Uniunii Sovietice, prin proclamarea independenţei statelor membre, demonstrează amploarea reacţiei negative la adresa regimurilor totalitare. Mai mult decât atât, în vara anului 1990, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO – a încetat să mai considere inamice statele semnatare ale Pactului de la Varşovia, fapt ce a încheiat definitiv Războiul Rece şi a marcat o nouă etapă a dilogului politic la nivel european.

Primele încercări de susţinere a fostelor state comuniste pe calea democraţiei şi a capitalismului s-au concretizat cu ocazia Summit-ului G7 de la Paris din iulie 1989, Comunitatea Europeană fiind însărcinată cu coordonarea asistenţei destinate Poloniei şi Ungariei, din partea statelor membre ale grupului celor mai industrializate 24 state ale lumii – G24.

Comunitatea Europeană a dezvoltat programul PHARE – Polonia şi Ungaria: Asistenţă pentru Reconstrucţie Economică – ca expresie a propriei contribuţii la consolidarea statelor respective, program ce a fost extins ulterior şi la alte state foste comuniste. În acelaşi scop a fost înfiinţată şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

În anul 1991 au fost semnate primele acorduri europene între Comunitatea Europeană şi fostele state comuniste. Acestea erau de fapt acorduri de asociere de tipul celor încheiate şi cu alte state. Acordurile europene sunt mai mult decât simple acorduri de comerţ şi cooperare, ele oferă cadrul instituţional necesar dialogului politic. Astfel, un Consiliu de asociere a fost înfiinţat în scopul constituirii unui forum pentru discuţii asupra politicii externe. Cooperarea dintre Parlamentul european şi partenerii săi din ţările asociate se realizează prin intermediul organismelor comune, fiind avută în vedere şi o colaborare culturală, potrivit hotărârii din 11 martie 1994.

Acordurile prevăd, de asemenea, orientarea către un comerţ reciproc liber. Îndeplinirea acestui obiectiv este "asimetrică", ceea ce înseamnă că piaţa Comunităţilor va fi deschisă înaintea pieţelor ţărilor asociate.Ţările semnatare au de îndeplinit reforme vaste în domeniul preţurilor, subsidiilor, al taxei, al politicii monetare şi al sistemului de comerţ exterior, supunând astfel economiile lor competiţiei internaţionale. Acordurile europene favorizează legăturile economice, ştiinţifice şi tehnice. Zonele de cooperare cuprind agricultura, industria şi tehnologia, pregătirea profesională, cercetarea şi ştiinţa, energia, minele, transporturile, telecomunicaţiile, mediul încojurător şi altele.

În perioada 1991-1993, Uniunea Europeană a semnat Acorduri de asociere cu 6 ţări din Europa Centrală şi de Est: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria. Prevederile acordurilor au fost, în întregime, aplicate în cazul Poloniei şi Ungariei în anul 1994, iar în celelalte patru ţări în anul 1995. Întrunirea de la Essen, din decembrie 1994, a Consiliului European, a fixat mijlocul anului 1995 ca dată pentru încheierea de acorduri de asociere cu Republicile Baltice şi Slovenia, fapt deja realizat.

Acordurile europene deschid calea ţărilor asociate către obţinerea calităţii de membru al Uniunii în cele din urmă. Consiliul European de la Copenhaga, din anul 1993 a confirmat posibilităţile democraţiilor din Europa Centrală şi Răsăriteană de a deveni membre ale Uniunii Europene după ce îşi pot asuma obligaţiile economice şi politice impuse de calitatea de membru.

În acest sens, la întrunirea Consiliului european de la Essen, din decembrie 1994, şefii de stat şi de guvern, din ţările membre ale Uniunii Europene, au adoptat o strategie de pregătire a ţărilor asociate în vederea accederii lor la statutul de stat mebru al Comunităţii. Nu au stabilit nici o dată pentru aderare, dar au hotărât ca negocierile propriu-zise, în vederea aderării, ar putea începe imediat ce ia sfârşit conferinţa interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht.

Conferinţa la vârf de la Essen a inclus şi Republicile Baltice şi Slovenia pe lista ţărilor candidate, cu toate că la acea vreme, ele nu încheiaseră Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană.

Strategia elaborată are în vedere micşorarea decalajului dintre ţările asociate şi Uniunea Europeană pentu pregătirea celor dintâi în scopul integrării pe piaţa internă comunitară. Această pregătire este sprijinită printr-o serie de măsuri menite să promoveze integrarea cum ar fi: dezvoltarea unor elemente de infrastructură în transporturi, în energie, în mediu, în ştiinţă şi în tehnologie, precum şi cooperarea în politica externă şi de securitate în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne .