Drept Comunitar și Instituții Comunitare

I. Istoria construcţiei europene

Ideea de Europa, care desemneaza un spatiu geografic, politic si spiritual specific, dateaza de câteva milenii. Constructia europeana ¬ procesul constient de formare a unitatii economice, politice si institutionale a acestui spatiu ¬ au o vechime de doar câteva decenii, declansîndu-se efectiv în contextul bipolaritatii mondiale, instaurate dupa al doilea razboi mondial, în care Europa îsi putea salva locul, rolul, identitatea si puterea doar prin transpunerea în practica a premizelor unitatii sale. Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evolutii de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeana s-a cristalizat si afirmat în numeroase initiative si proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevarata preistorie a constructiei europene, aflate azi în plina desfasurare. Modalitatile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spatiului european s-au concentrat, în esenta, în jurul a doua solutii posibile: cea imperiala, o unificare prin forta a continentului în jurul unei puteri hegemonice, si cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei vointe, într-o forma federativa sau confederativa. Solutia federativa implica realizarea unei structuri institutionale suprastatale, careia statele participante îi cedeaza, într-o masura mai mare sau mai mica, atributele suveranitatii lor. Formula confederativa mentine intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociaza în vederea realizarii unor obiective precis circumscrise, de natura politica sau economica.

Reconstituirea drumului parcurs de ideea europeana de la abstractie la concret, de la aspiratie la proiectele multiple de aplicare în practica, interactiunea, concurenta si confruntarea cailor de realizare preconizate ¬ iata obiectul acestei carti, care-si propune trasarea unei veritabile preistorii, în care îsi gasesc sorgintea si modelul, premizele si antecedentele, solutiile constructiei europene ce se contureaza cu tot mai multa claritate în zilele noastre.

Epoca Revolutiei franceze punînd sub semnul întrebarii dominatia vechilor structuri atît în sfera relatiilor sociale intrastatale, cît si la nivelul sistemului international, sentimentul si speranta ca a sosit vremea punerii vietii întregului continent pe alte baze genereaza formularea unor noi proiecte de asigurare a pacii si unitatii Europei prin reorganizarea ei radicala. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetua (Zum ewigen Friede) formulat în 1795 de catre marele filosof Immanuel Kant (1724-1804). Cunoscînd proiectul abatelui de Saint-Pierre, ca si ideile lui Rousseau, Kant elaboreaza propunerea unui pact international, menit a elimina razboiul pentru totdeauna din viata poporelor. Mijlocul preconizat în acest scop este iesirea statelor din starea de ilegalitate, care reprezinta principala sursa a razboaielor, si instituirea unui nou tip de societate internationala, a unui "stat al natiunilor" de tip federativ, care sa garanteze securitatea si protectia pentru toate tarile, indiferent de marimea lor. Aceasta societate sa se realizeze în mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzîndu-se apoi la nivel continental si, în final, la întreaga lume. Pîna la materializarea acestui ideal federal, sa se încheie o alianta de tip confederativ între state, care sa garanteze excluderea razboaielor si a abuzurilor de orice tip. Chiar daca proiectul nu include o detaliere concreta, institutionala, a functionarii sistemului federativ preconizat, el marcheaza totusi un moment de referinta esential în închegarea unei conceptii unitare, care sa includa deopotriva idealurile pacifismului, liberalismului si federalismului, prin formula unei federatii libere a unor state cu regim republican constitutional, bazata pe ratiune si drept international, cu garantarea reciproca a drepturilor.

În aceeasi epoca îsi formuleaza planul pentru o pace universala si perpetua Jeremy Bentham (1797-1832), plan publicat însa doar postum, în 1843. Scopul proiectului este reducerea si stabilizarea fortei diferitelor natiuni componente ale sistemului european, prin eliminarea tratatelor de alianta, ofensive sau defensive, a acordurilor comerciale cu avantaje unilaterale, a fortelor navale în exces, prin desfiintarea sistemului colonial. El propune încheierea unui tratat general si permanent, care sa fie acceptat în primul rînd de Anglia si Franta, ca o garantie si conditie a pacificarii Europei. Pentru punerea sa în aplicare, sa se convoace un Congres european, cu participarea a cîte doi delegati din fiecare tara, si o Curte de justitie comuna pentru reglementarea diferendelor între natiuni. Sa se limiteze reciproc efectivele militare, sa se elimine diplomatia secreta, sa se reduca prin legi prealabile încheierii tratatului cheltuielile militare ale fiecarei tari, pentru ca popoarele sa simta în mod concret avantajele noului sistem. Ceea ce confera specificul absolut si noutatea acestui proiect, în raport cu cele anterioare, este renuntarea la ideea utilizarii fortei în aplicarea rezolutiilor comune. Se mizeaza, în schimb, pe forta opiniei publice, preconizîndu-se publicitatea tuturor dezbaterilor, instituirea libertatii presei în toate tarile, astfel încît statele refractare sa fie supuse oprobriului si condamnarii întregii Europe.

Razboaiele Revolutiei franceze, declansate pentru transformarea "Europei tiranilor" în "Europa natiunilor", degenerînd treptat, mai cu seama în epoca Directoratului si a Consulatului, în razboaie de cucerire, care au în vedere în primul rînd interesele specifice ale Frantei, marcheaza lipsa de temei a sperantelor puse în aceasta cale de realizare a unei unitati federale pasnice si democratice a continentului. Epoca napoleoniana accentueaza o atare stare de spirit de dezamagire, în conditiile în care din proiectele schimbatoare ale prim-consulului si apoi împaratului Napoleon se contureaza cu tot mai mare claritate atasarea sa neconditionata la o varianta imperiala unificarii europene pe calea fortei si sub egida puterii hegemonice a Frantei. Rescrierea hartii continentului, noile confederatii, republici si regate atribuite membrilor familiei sale, sistemele de aliante impuse altor state, si, în sfîrsit, blocada continentala, nu constituie decît etape si mijloace pe calea cristalizarii unui ideal al imperiului continental si chiar mondial. Chiar daca impunerea codului napoleonian în tarile cucerite, intentiile de unificare monetara, de uniformizare a sistemului de masuri si greutati, de libertate a circulatiei si navigatiei, marcheaza semne si efecte ale impactului ideii de unitate continentala, mijloacele utilizate în punerea lor în practica, inconsecventa, contradictiile intrinsece ale sistemului (între ideea natiunilor unite si cea a hegemoniei unei singure natiuni, între federalizarea internationala si centralizarea interna cu suprimarea specificitatilor locale sau regionale), fac în cele din urma din epoca napoleoneana un stimulent al ascensiunii particularismelor nationale, a nationalismului, ca reactie la aceasta tentativa imperiala de unificare hegemonica, prin forta, a continentului.

Un alt gen de reactie îl reprezinta viziunea conservatoare a lui Edmund Burke (1729-1797), care contrapune revolutiei violente ideea dezvoltarii graduale, firesti a institutiilor, cu ameliorarea lor treptata si pastrarea în permanenta a ceea ce reprezinta elementul bun si valoros din sfera traditiei. Idealul sau este echilibrul între realitatile nationale si ideile general-crestine, între comunitatea europeana si interesele marilor puteri. La baza civilizatiei comune a Europei aseaza spiritul religios crestin, principiile cavaleresti, dreptul roman, sistemul unitar al moravurilor si educatiei. În relatiile internationale pledeaza pentru refacerea sistemului echilibrului de forta, ca unic mijloc de mentinere a pacii.