Drept Constituțional

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice, intervenind, nu rare ori cu violenţă, pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor.

Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică dreptul este arta binelui şi a echităţii. De atunci şi până astăzi s-au formulat numeroase definiţii. Pentru Jean Bodin dreptul este o rază de bunătate şi de prudenţă divină.

Într-o explicaţie simplă, dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.

Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Normele juridice, care formează sistemul de drept al unui stat se grupează în ramuri de drept şi instituţii juridice.

Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat. Este o clasificare exactă, corectă, făcută încă de jurisconsulţii romani.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public.

Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul internaţional public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial, etc.

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu trebuie însă absolutizată. Nu rare ori, din raţiuni puternice teoretice şi practice se produc „imixtiuni” ale dreptului privat în viaţa publică (sectorul industrial, comercial) şi invers (anumite situaţii de publicizare). Câteodată se face o separaţie rigidă ca şi cum cele două mari părţi ale dreptului ar fi despărţite de un zid. Se merge pe ideea că din moment ce dreptul privat cuprinde reguli aplicabile subiectelor egale între ele, acestea nu se pot aplica şi în raporturile de drept public. Ideea este exagerată, dacă nu cumva chiar falsă. Atât dreptul public cât şi cel privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au trăsături particulare dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi contractuale dacă se admite ideea contractului de drept public.

De altfel, aşa cum vom observa, existenţa raporturilor cu dublă natură juridică sau chiar cu multiplă natură juridică sunt efectul acestor conexiuni.

Mai mult, asistăm la un proces de constituţionalizare a dreptului, de transformare a unor reguli juridice din anumite ramuri de drept în reguli constituţionale. Este efectul firesc al sporirii rolului constituţiilor în sistemele juridice şi al implicaţiilor deosebite pe care le are afirmarea puternică a supremaţiei constituţiei. Acest proces nu trebuie însă interpretat exagerat. Nu poate fi vorba de o încorporare a restului dreptului în dreptul constituţional. Este o reevaluare a unor instituţii juridice şi principii de drept, din perspectiva statului de drept, democratic şi social.

Unele delimitări între drept şi lege, precum şi unele comparaţii sunt pertinente. Legea în sensul său cel mai larg este sinonimă cu dreptul, de aceea dreptul cuprinde toate legile, în acest sens larg. În sens restrâns, lucru ce-l vom studia mai târziu, legea este unul din izvoarele dreptului.

În acest sens restrâns vom observa că legile pot fi fundamentale sau ordinare, dar şi organice. De asemenea, ele pot fi administrative, fiscale, agrare, comerciale, în funcţie de domeniul reglementat şi deci de ramura de drept în care sunt încorporate. Într-o explicaţie riguroasă dreptul cuprinde toate izvoarele sale juridice care în afară de legi se referă şi la ordonanţe, hotărâri, ordine, convenţii, obicei şi chiar practică judiciară şi precedente judiciare. Dreptul este deseori clasificat în drept natural şi drept pozitiv. Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi, în aceeaşi unitate de timp sunt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept nedemocratic sau un stat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul evoluează împreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv.

Politica

Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Multifuncţionalitatea sa, înţelesurile nuanţate, interpretările diverse, transformă încercările de o aşa natură într-un fel de muncă a legendarului Sisif. Mai ales că astăzi apoliticii fac politică mai vârtos decât politicii. În această zonă ne aflăm, pe drept cuvânt, pe nisipuri mişcătoare.

Paradoxal însă, structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute în afara sau, în orice caz, fără legătură cu politica, sau mai corect exprimat cu politicile (pentru că frecvent se vorbeşte de politică economică, politică socială, politică demografică, politică ecologică, politică externă, politică internă). Nu există şi nu poate exista o guvernare apolitică, o asemenea guvernare fiind un non sens, nu există şi nu poate exista parlament apolitic (cum ar putea exista atâta timp cât parlamentarii rezultă din listele partidelor politice?), nu există şi nu pot exista partide politice apolitice. Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. În sensul ce ne interesează politica este o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Principala sferă a politicii o constituie participarea la guvernare, determinarea formelor, funcţiilor şi conţinutului acesteia. Politica include ansamblul problemelor ce interesează statul, maniera de a-l conduce.

Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Apoi, exigenţele politicii se reflectă puternic în stat şi drept, le imprimă acestora trăsături şi funcţii. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii. Politica explică exprimări precum instituţii politice, clasă politică.

Morala

Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). Uneori este considerată ca o ştiinţă care ne învaţă regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a face bine şi a evita răul. Într-un cuvânt morala implică norme şi exigenţe valorice. Există desigur şi aici o diversitate de clasificări, de nuanţe. Se vorbeşte despre morala laică şi morala religioasă, morala dominantă (a clasei politice) şi morala guvernanţilor, morala burgheză şi morala proletară (devenită socialistă).

Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut, puternice. Se ştie că mentalităţile cuprind obişnuinţele intelectuale şi modalităţile de a percepe realitatea şi de a gândi ale grupurilor sociale. Ele guvernează în bună măsură morala unui grup social şi îi influenţează conştiinţa colectivă. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală. Pentru aceasta ea trebuie practicată de oameni politici, în sensul dat de Take Ionescu în subtila clasificare şi demarcaţie pe care o făcea între omul de stat, omul politic şi politician. În ţările democratice, guvernanţii trebuie să ţină seama de morala dominantă în societăţile respective, dacă nu vor să construiască instituţii şi politici pe nisipuri mişcătoare.