Drept Constituțional

Actorii vieţii politice

Viaţa politică este o arenă în care mai mulţi luptători, mai mulţi actori se înfruntă pentru a obţine nu doar exerciţiul formal al puterilor publice, ci şi controlul indirect asupra determinării scopului social şi mijloacelor de realizare a acestuia. Desigur că această lucrare nu poate să ofere o perspectivă exhaustivă asupra acestor actori. Dar ea va încerca să fie cât mai cuprinzătoare, studiind, în această calitate, statul şi dife¬ritele elemente ale societăţii civile ce pot fi văzute ca instituţii politice: partidele poli¬tice, grupurile de presiune, mass-media, grupurile primare de identificare, cum ar fi rasele, etniile, grupurile religioase, lingvistice şi minorităţile naţionale.

Statul

Statul poate fi analizat din trei perspective distincte, dar complementare: filoso¬fică, sociologică şi juridică. Perspectiva filosofică asupra statului, pe care am abor¬dat-o în primele două variante ale cursului nostru de drept constituţional şi instituţii politice (1995, 1997), o vom eluda de data aceasta, dată fiind apariţia manualului nostru de teorie generală a dreptului (D.C Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Ed. C.H. Beck, 2006) şi care plasează într-un context mai adecvat această problematică. Ne vom rezuma deci, în această nouă variantă de abor¬dare a dreptului constituţional şi instituţiilor politice, la a prezenta statul din punctul de vedere al elementelor faptice care îl constituie şi la a arăta care este perspectiva juristului asupra realităţii puterii politice instituţionalizate şi legitimate.

CAPITOLUL I. STATUL DIN PUNCT DE VEDERE SOCIOLOGIC

Viziunea sociologică asupra statului porneşte de la elementele sale constitutive, elemente faptice, ce se relevă primei priviri, chiar dacă înţelegerea lor exactă presupune, apoi, utilizarea unor concepte filozofice şi juridice. Aceste elemente sunt: 1. teritoriul, 2. populaţia, 3. o putere organizată ce dirijează grupul, 4. o ordine socială, economică, politică şi juridică pe care puterea şi-o propune ca scop. Pornind de la aceste elemente, statul poate fi definit ca „un grup uman, fixat pe un teritoriu deter¬minat şi în care ordinea socială, politică şi juridică, orientată către un bine comun, este stabilită şi menţinută de o autoritate dotată cu putere de constrângere" (A. Hauriou, J. Gicquel, P. Gelard, 1975, p. 75). Statul există, deci, doar când cele patru elemente menţionate sunt reunite. Lipsa unuia dintre ele duce, în principiu, la inexistenţa statului, deşi au fost cazuri când au fost recunoscute state care nu mai aveau teritoriu. Ponderea pe care fiecare element o are în configurarea statului poate diferi de la o epocă la alta sau de la o cultură la alta.

Astfel, ponderea teritoriului, ca element constitutiv, este mai evidentă în epoca feudală sau în faza de formare a statelor naţionale decât astăzi, este mai accentuată în Europa orientală actuală decât în cea occidentală sau mai puţin importantă în statele musulmane decât în cele creştine. Ordinea socială este cel mai important dintre aceste elemente constitutive, deşi ea pare cea mai lipsită de consistenţă dintre ele¬mentele constitutive ale statului. Importanţa ei se arată clar în perioadele de tranziţie revoluţionară de la un regim la altul, când statul este altul, deşi teritoriul, populaţia şi monopolul constrângerii nu suferă schimbări, ceea ce se schimbă fiind doar scopul social, adică tipul de ordine socială, economică, politică şi juridică pe care puterea publică şi-1 propune ca scop.

SECŢIUNEA 1. TERITORIUL

§1. Noţiunea de teritoriu

Statul este, potrivit expresiei lui M. Hauriou, o corporaţie pe baze teritoriale. Aceasta înseamnă că dacă pot exista teritorii fără stat, teritorii fără «stăpân», cum ar fi Antarctica sau corpurile cereşti, care în virtutea unor tratate între state nu pot face obiectul unei aproprieri de către acestea, în schimb nu pot exista state fără teritoriu. Chiar dacă au existat cazuri de recunoaştere a unor state care în mod real nu mai aveau teritoriu, cum a fost cazul Poloniei după războiul din 1914-1919, această recunoaştere are o valoare relativă şi mai mult simbolică, căci guvernele aflate în exil nu pot să exercite în fond competenţele esenţiale ale statului, căci nu mai au niciun control real asupra populaţiei în limitele teritoriului naţional.

Totuşi problema aceasta nu este nici pe departe aşa de clară cum pare. În primul rând, există organizaţii constituite pe fundamente culturale şi politice, cum ar fi islamul, catolicismul, sionismul, francmasoneria, care au realizat funcţii esenţiale ale statului chiar în lipsa unui teritoriu sau în pofida divizării acestuia între mai multe state. Acestea nu sunt caracterizate în mod normal ca state, tocmai datorită centrării acestei noţiuni pe cea de teritoriu. Dar funcţia esenţială a statului nu este apărarea teritoriului, deşi importanţa acestuia este de netăgăduit, ci crearea dreptului şi apli¬carea acestuia, la nevoie, prin constrângere. Or comunităţi neteritoriale sau transte-ritoriale au avut sau chiar au această capacitate. Astfel, Biserica catolică a exercitat funcţii statale, chiar dacă teritoriul nu era elementul central al organizării ei, cum de altfel nu este nici astăzi, chiar dacă Vaticanul poate fi asimilat până la un punct unui teritoriu. Islamul continuă şi astăzi să creeze reguli juridice în concurenţă cu statele, aplicabile întregii comunităţi a credincioşilor, chiar dacă aceştia sunt cuprinşi în state diferite. Sunt dovezi că uneori coeziunea «culturală» a grupului poate fi mai puternică sau mai importantă decât coeziunea lui «teritorială». De altfel privilegierea unei viziuni neteritoriale asupra coeziunii unui grup social, coeziune care este baza creării dreptului şi baza oricărei constrângeri, face ca, astăzi, în Europa occidentală teritoriul să piardă din importanţa tradiţională, avantajate fiind elemente subiective ca bază a grupului şi a puterii de normare şi aplicare a dreptului, ceea ce conduce la o organizare supranaţională ce realizează funcţii esenţialmente statale: creează un drept propriu, acordă cetăţenie proprie, emite monedă etc. Teritoriul devine aici secundar faţă de valorile culturale comune statelor UE: valoarea acordată individului, libertăţii, prosperităţii, egalităţii etc. Convergenţa culturală prevalează în faţa divergenţei teri¬toriale sau etnice.