Drept constituțional

Subiect (1) Noţiune de Constituţie.

I. TEORIA GENERALĂ A CONSTITUŢIEI

1.NOTIUNEA DE CONSTITUTIE

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin

constituo (= a statornici, a aşeza cu temei).

În Roma antică, împăraţii adoptau aşa numitele constituţii imperiale (edict, decret, mandat sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de adunările poporului) şi actelor Senatului. În fapt însă, prin renunţarea la convocarea adunărilor poporului şi în urma subordonării absolute a Senatului faţă de puterea imperială, constituţiile adoptate de împăraţi au ajuns (începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului roman imperial. Acest fapt a ocazionat asocierea semnificaţiei de "lege fundamentală" cuvântului "constituţie".

La începutul evului mediu, termenul "constituţie" era utilizat cu precădere în limbajul ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole ale epocii moderne, prin "constituţie" se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie.

"Constituţia" cuprindea regulile fundamentale privind organizarea politică a statului; forma de guvernământ; atribuţiile şi prerogativele şefului statului; magistraturile în acel stat, precum şi atribuţiile magistraţilor; statutul locuitorilor, supuşilor ori cetăţenilor; regimul proprietăţii şi al moştenirii etc. Normele respective nu se găseau însă - de cele mai multe ori - consemnate într-un act normativ scris, şi, cu atât mai puţin, într-un unic act legislativ.

În secolul XVIII se impune ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanţa naţională - ceea ce atestă impunerea concepţiei suveranităţii naţionale sau populare - act care să consacre relaţiile fundamentale în stat. Un asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului - ale cărui puteri şi atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise - constituind totodată un puternic instrument favorabil intereselor stării a III-a (= burgheziei), aflată în ascensiune pe plan social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor puterii centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin adoptarea frecventă de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta, garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.

Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă a prerogativelor statului - a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în conflict cu drepturile şi interesele individuale - dar şi legitimarea acestor prerogative până nu demult inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvemaţi.

Ca atare alături de vechiul concept material al noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal: constituţia este legea fundamentală adoptată de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a constituţiei (şi implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta un eficient mijloc de apărare contra pericolelor atotputerniciei statale.

Ideii moderne de constituţie i se asociază şi principiul separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare, formulată în art. 16 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, "orice societate în care garanţia drepturilor şi a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are constituţie".

Evident, ideea consacrării într-o lege fundamentală adoptată de către o adunare reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele puterii acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un aspect formal. Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi aparţinând celor guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi timpuri, îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în scris constituie evenimente de natură să transforme profund societatea şi statul. Legile scrise, accesibile în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau cetăţenilor.

O reglementare scrisă clară, raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini juridice inteligibile, suple şi dinamice, în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată prevedea rezultatul judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau capriciul unui magistrat ori demnitar.

Apariţia şi impunerea unei economii dominate de valorile pieţii şi a unei societăţi orientată spre evoluţie şi deschidere vor încuraja tendinţa de a aplica în domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat. Noţiunea de "contract social" este un exemplu în acest sens.

Claritatea şi previzibilitatea normelor de drept public sunt asigurate într-o măsură considerabilă în cazul în care legii fundamentale scrise i se conferă o forţă juridică superioară oricărei alte reglementări, scrise sau cutumiare.

Supremaţia normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială a noţiunii moderne de constituţie.

Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia are un rol atât de important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă conţinutul noţiunii de constituţie.

O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate evidenţia oricând faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ, proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe mult mai durabile şi mai profunde asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme constituţionale. În consecinţă, în definirea constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul material.

Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar "constituţie", adoptată de o adunare special constituită - adunarea constituantă - conform unei proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică superioară celorlalte legi.

Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor formală, referitoare la: