Drept Constituțional Comparat

I. Noţiunea de constituţie

Evoluţia istorică a conceptului de constituţie

Marius Balan

Noţiunile incidente sferei politicii au semnificaţii variabile. Naşterea lor este legată de o anumită constelaţie de circumstanţe istorice, de anumite confluenţe, convergenţe, conflicte sau opoziţii de mentalităţi ori interese, iar viaţa lor este durabil marcată de acestea; schimbarea inevitabilă şi greu reversibilă a acestor factori antrenează pe de o parte modificarea rolului, funcţiilor şi chiar a sensului noţiunilor respective, iar pe de altă parte, ocultarea totală sau parţială a semnificaţiei lor iniţiale.

Sub aspect metodologic, ni se pare relevantă „istoria conceptelor”: „o metodă specializată de critică a surselor, atentă în privinţa utilizării noţiunilor politice şi sociale esenţiale” Istoricitatea conceptelor politice este examinată fără a limita demersul ştiinţific la simpla istorie a limbajului; istoria conceptelor înnoieşte istoria ideilor şi a doctrinelor încercând „să rupă naivul cerc vicios care leagă cuvintele de lucruri [ ]. Un cuvânt devine concept atunci când totalitatea unui ansamblu de semnificaţii şi de experienţe politice şi sociale în care şi pentru care acest cuvânt este utilizat intră în acel unic cuvânt. [ ] Un cuvânt conţine posibilităţile unor semnificaţii, un concept reuneşte în el un ansamblu de semnificaţii” Importantă pentru decelarea câmpului semantic al unui concept este aşadar evidenţierea contextului teoretico-istoric în care acesta operează, precum şi a rolului şi funcţiilor ce-i revin în cadrul acestui context.

Câmpul semantic al noţiunii de constituţie cuprinde elemente precum starea, natura sau caracterul unui lucru, o anumită ordine, precum şi instituirea sau redactarea unui text scris, vizând esenţa a ceea ce este „constituit”.

Într-un celebru pasaj din Politica, Aristotel desemna „constituţia” (=πολιτεία) drept „organizarea magistraturilor, modul lor de distribuţie, <stabilirea celei> suverane în constituţie şi scopul fiecărei comunităţi”. Autorul preciza că „legile trebui stabilite în funcţie de constituţie, şi toate sunt stabilite astfel, iar nu constituţia în funcţie de legi”. Termenul respectiv desemna aşadar pentru Aristotel un sistem de magistraturi, având în vârf o magistratură supremă, şi mai puţin structura socială şi statală de ansamblu

Pentru Cicero, termenul de „constituţie” avea un sens apropiat celui modern: „această constituţie [haec constitutio / cette constitution] are în primul rând meritul unei mari egalităţi, fără de care oamenii cu greu pot rămâne pentru mult timp liberi, apoi ea este durabilă, întrucât printr-un viciu inseparabil de primele forme de care am vorbit anterior, şi care le denaturează cu uşurinţă, tiranul succede regelui, o facţiune aristocraţiei iar anarhia statului popular ” Sunt decelabile patru elemente ale „constituţiei” (constitutio): autoritatea ei în baza vechimii şi a confirmării în timp , forţa ei de echilibrare a societăţii şi a organizării statale (aequabilitas), funcţia de menţinere a libertăţii, precum şi stabilitatea de durată (firmitudo); în accepţiune, termenul ciceronian de constituţie nu a mai fost utilizat în perioada următoare

O accepţiune diferită va reveni acestui termen în practica politică şi juridică a Imperiului. Actele Împăratului (edicte, decrete, rescripte şi mandate) vor fi desemnate, iniţial neoficial, în limbajul curent al nespecialiştilor, drept „constituţii”, termen care nu apare la început în actele publice oficiale În primul secol după Hristos, prerogativa împăratului de a adopta dispoziţii cu caracter de lege nu este nici pe departe recunoscută fără rezerve; relaţiile vor fi însă altele în cursul secolului următor Treptat, tuturor actelor imperiale li se recunoaşte forţa de lege.