Drept constituțional și instituții politice

PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Studentul la Drept consideră deseori că, dacă citește legea, o și înțelege.

Această concluzie se datorează evidenței că limbajul dreptului - și, în concret, al dreptului constituțional- este asemănător cu limbajul cotidian. Multe expresii din limbajul obișnuit se regăsesc în terminologia legii, dar aici rezidă capcana pentru viitorul jurist: de multe ori, sensul obișnuit al unei expresii nu este și sensul ei juridic, Așadar, semnificația ei în drept este alta, pe care trebuie s-o descoperim.

Menționăm că timpul nostru cunoaște o gravă criză a valorilor în procesul de educație, pe care vrem s-o semnalăm: rar pot fi întâlniți la catedră teoreticieni autentici, „monștri sacri ai științei juridice“. Numai universitarii de carieră pot, cu adevărat, dărui studenților autentica înțelegere și cunoaștere a noțiunilor. În inspirata formulare a lui C. Hamangiu, el însuși un monstru sacru al științei dreptului:

„Știința dreptului decade foarte mult. Nu mai există acum decât practicieni Principala lor ocupațiune este de a compila scrierile predecesorilor lor și de a găsi un text care să justifice pretențiunile părții ce-i consultă. Ei nu mai pot înțelege bine marile opere clasice și de aceea decurg la jurisconsulți de mâna a doua “

Or, noi tocmai revigorarea operei marilor clasici vrem s-o obținem, prin acest curs de inițiere pentru studenții anului I.

Astfel:

Limbajul legii trebuie să fie „pe înțelesul tuturor“, altfel faimosul dicton al științei dreptului, nemo censetur ignorare legem ar fi lipsit de logică.

Este necesar să clarificăm confuziile de început, precizând că dreptul este o disciplină intelectuală, un domeniu de cunoaștere. Mircea Djuvara, un prestiigos teoretician și profesor de Drept, observa că „ar fi de dorit ca toate studiile din anul I de la Facultatea de Drept să fie studii preparatoare, constituind în sensul acesta un fel de enciclopedie juridică.“ Djuvara se referă la ceea ce astăzi se studiază sub denumirea de „Teorie generală a dreptului“. El apreciază că „a ști ce este dreptul nu este lucru așa de ușor, cum pare la prima vedere. Mulți juriști obișnuiți cu practicarea dreptului nu ar ști să răspundă la o asemenea întrebare neașteptată ( ) În Evul Mediu un mare cugetător al bisericii, Sfântul Augustin, fiind întrebat de unul dintre discipolii săi ce este adevărul, îi răspunde: „Până în clipa când am fost întrebat, credeam că știu ce este; acum însă îmi dau seama că nu știu“. Același lucru se poate spune și despre drept. Observația Sfântului Augustin este foarte adâncă și sugestivă“.

Încercăm să răspundem la întrebarea „ce este dreptul“ cu clarificarea a ceea ce este o enciclopedie. Aceasta este un studiu de orientare, care poate fi material sau formal. Enciclopedia materială cuprinde „toate cunoștințele pe care le reprezintă o materie de studiu“, dar enciclopedia poate fi și formală. Enciclopedia formală scoate din toate elementele dreptului ceea ce este esențial, ceea ce constituie articulația însăși a gândirii juridice.

În a extrage „articulația însăși a gândirii juridice“, dreptul constituțional are un rol important, pentru că el cuprinde reguli supreme, adică aflate în vârful „piramidei juridice“: toate legile trebuie să fie conforme cu Constituția, adică să-i respecte supremația, să fie constituționale.

Începem prin a preciza că dreptul constituțional aparține sferei vieții publice. El operează cu noțiuni ca: bine public, societate, morală, politică. Din punct de vedere al dreptului constituțional, interesează, în primul rând și în mod capital, noțiunea de stat.

1. STATUL

Statul este cea mai importantă noțiune și instituție politică. Din punct de vedere al științei juridice, interesează distincția dintre cele două accepțiuni ale noțiunii de stat.

La o prima analiză, statul poate fi înțeles drept suma a trei elmente: teritoriul, populația sau națiunea care locuiește pe acel teritoriu și suveranitatea, respectiv puterea organizată în stat, puterea publică. Din acest punct de vedere, statul este sinonim cu expresia folosită în mod obișnuit de țară, termen care include civilizația și limba comună, resursele naturale, un teritoriu delimitat prin frontiere naționale și autorități care exercită puterea publică.

Într-un înțeles mai restrâns, prin stat se înțelege forma organizată a puterii de stat, respectiv aparatul de stat sau mecanismele politice și juridice pe care se întemeiază puterea publică. Acesta este sensul juridic al noțiunii de statalitate, care are semnificație pentru studiul dreptului constituțional.

Cu privire la natura și sensul existenței statului, ca și cu privire la ceea ce, în drept, numim legitimitatea sa, au existat diverse teorii. Cert rămâne (pentru simplificarea demersului explicativ) că statul este un concept a cărui realitate imediată nu poate fi percepută material, căci statul nu se identifică cu reprezentanții săi, respectiv cu reprezentanții puterii publice (politice).

El se identifică, mai degrabă, cu speranțele oamenilor - motiv pentru care doctrina politică a creat (și) sintagma statului providență, de exemplu. Tot astfel, însă, statul poate deveni și ținta revoluțiilor, a răsturnării prin forță a structurilor opresive.

Trebuie reținut că puterea politică este, prin natura ei, statală. Puterea poate deveni un fenomen periculos, atunci când atributele ei sunt abuzate de către cei care o dețin. Inserăm, aici, un gând al părintelui Schmemann, publicat recent în România, care este foarte relevant:

„Forța dorinței de putere! Această luptă sălbatică, neîntreruptă pentru putere și succes! M-am înfiorat la gândul forței și energiei acestei lupte chiar și în lumile cele mai mărunte: o forță care poate muta munții și poate fi dăunătoare. Lupta pentru putere este chintesența lumii noastre. Pentru a te salva, ești obligat să fugi de ea. Cât de umani sunt cei care nu au putere, nu pretind să o aibă și nici nu încearcă s-o dobândească!“