Drept Executional Penal

CAPITOLUL I

1. EXECUTAREA PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE.

2. EXECUTAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

3. 1. PROBLEMATICA GENERALĂ. PRINCIPII DIRECTOARE

1. PROBLEMATICA GENERALĂ. PRINCIPII DIRECTOARE.

Pedepsele privative de libertate sunt definite de codul penal a fi detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani, conform art. 53 c. p. Conform art.52 cp.:

„Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului."

Pedepsele care se aplică persoanei fizice sunt cele prevăzute în art. 53 cp.:

„Pedepsele care se aplică persoanei fizice sunt : pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii.

Pedepsele principale sunt:

a) detenţiunea pe viaţă;

b) închisoarea de la 15zile la 30 de ani.

c) Amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei ( Lit. c) de la pct. 1 al art 53 este reprodusă cum a fost modificată prin Legea nr.278/2006 - menţionăm că sumele sunt prevăzute în moneda veche - ROL)

Pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani;

b) degradarea militară.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64, în condiţiile prevăzute în art. 71. Pedeapsa accesorie este suma pedepselor complimentare, astfel:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o

activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii

(prevederea a fost introdusă prin O.U.G. nr. 93/2002 );

d) drepturile părinteşti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Pedeapsa închisorii este folosită din timpuri foarte vechi, deoarece ea are trăsături optime pentru scopul pentru care se aplică. Constrângerea prin pedeapsa închisorii se poate adapta la toate tipurile de infracţiuni de orice gravitate, poate fi utilă pentru evitarea unor fapte similare ulterioare, poate crea timpul necesar pentru începerea unui program de corijare, ce poate să se deruleze în interiorul pedepsei sau chiar după executarea unei părţi din aceasta sau a terminării executării ei. Pedeapsa închisorii poate determina diferite tipuri de constrângeri: progresive, regresive, de un nivel constant.

Pedeapsa închisorii poate primi şi trăsături de o specificitate aparte, datorate modernizării conceptului de închidere (restricţie), folosindu-se de modalităţi ca: regimul de detenţie, detenţia într-o închisoare militară, închisoare la locul de muncă, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Pedeapsa închisorii poate să înlocuiască şi pedeapsa amenzii, deşi ea nu se poate transforma decât conform procedurilor strict stabilite prin lege, ori pe cale de graţiere şi amnistie.

în noile condiţii ale regulilor europene privitoare la executarea pedepsei închisorii, intervin principii noi care vin să înlăture un balast nefolositor ce se adăuga conţinutului pedepselor privative de libertate şi care nu puteau să ducă la scopul acesteia de a reeduca persoana şi de a forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială (art. 52 c. p.).

în acest context trebuie afirmat că pedepsele trebuie să fie aplicate în instituţii unde nu se pune în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei, unde nu există nici o discriminare în aplicarea regulilor. Când unui infractor i se aplică o pedeapsă cu închisoare, aceasta impune deja suferinţe inerente şi inevitabile. Una dintre cerinţele închisorii trebuie să fie aceea de a realiza o disciplina şi o ordine fermă, dar toate restricţiile nu trebuie să se realizeze decât în scopul siguranţei aşezământului şi buna întreţinere a vieţii. De aici observăm că, în închisoare nimic nu este mai important decât realizarea unui mediu de siguranţă în primul rând pentru deţinuţi, apoi pentru personal şi în al treilea rând pentru societate. Apărând viaţa deţinuţilor de orice violenţă şi ameninţare, societatea are dreptul de a cere penitenciarelor o siguranţă deplină faţă de activităţile nocive ale deţinuţilor. De aici, regula, ca închisorile să fie construite acolo unde nu periclitează pe deţinuţi sau societatea.