Drept Fiscal

DREPT FISCAL

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. DEFINIŢIA DREPTULUI FISCAL

Noţiunea de „drept fiscal” este strâns legată de noţiunea de „finanţe publice”. Finanţele publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti, aflate la dispoziţia statului ori a comunităţilor locale sau regionale, cu scopul declarat de a îndeplini funcţiile şi sarcinile ce revin acestora. Astfel, totalitatea normelor juridice care reglementează domeniul finanţelor publice formează dreptul finanţelor publice. Dreptul finanţelor publice curpinde două tipuri de norme juridice:

- norme juridice financiare, care alcătuiesc dreptul financiar;

- norme juridice fiscale, care alcătuiesc dreptul fiscal.

Dreptul fiscal reglementează raporturile juridice care se nasc în procedul de colectare a impozitelor şi taxelor de la persoane fizice şi/sau juridice, care obţin venturi ori care deţin bunuri supuse impozitelor ori taxelor.

Elementele definitorii ale dreptului fiscal sunt:

- dreptul fiscal este o ramură a dreptului public, cu influenţe de drept privat. Normele juridice care îl reglementează sunt norme de drept public. Impunerea cetăţenilor se realizează de către stat prin norme juridice cu caracter obligatoriu pentru cetăţeni. Caracterul său dual rezultă din normele Codului fiscal, care statuează că titlurile statului care au ca obiect impozite şi taxe sunt titluri executorii, fără a fi nevoie de intervenţia instanţei (spre exemplu, în cazul Codului de procedură fiscală, poprirea nu este supusă validării, cum se procedează în cazul popririi reglementată de Codul de procedură civilă, reglementară legală ce urmăreşte urgentarea procedurii de executare silită în materie fiscală), dar, pe de altă parte, contribuabilul poate solicita statului restituirea sumelor de bani, pe care le-a plătiti, fără a le datora.

Un alt exemplu – art. 57 din Codul de procedura fiscală, conform căruia contribuabilii au obligaţia de a permite funcţionarilor împuterniciţi de organele fiscale de a face o constatare fiscală la faţa locului.

Protecţia unor interese de ordin public, general, ale statului, trebuie înţeleasă în contextul obligativităţii statului de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum rezultă acestea din acordurile şi tratatele la care România este parte.

Înclinarea balanţei cu privire la problematica dreptului fiscal, ca ramură de drept public, este dată şi de prevederile art. 74 alin. 2 din Constituţia României. Ştiut fiind că iniţiativa legislativă poate aparţine cetăţenilor români în condiţiile exprese ale art. 1 din acelaşi act normativ, art. 74 alin. 2 cenzurează iniţiativa legislativă a cetăţenilor în cazul problemelor de ordin fiscal.

- impozitele si taxele reglementate în dreptul fiscal român sunt: impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi; impozitul pe reprezentanţe, taxa pe valoare adăugată, accizele, impozitele şi taxele locale.

II. PRINCIPIILE DREPTULUI FISCAL

Codul fiscal român defineşte în mod expres principiile dreptului fiscal. Aceste principii stau la baza întregii construcţii a dreptului fiscal, fiind în acord cu principiile ce stau la baza celorlalte sisteme fiscale europene. Cadrul legal îl reprezintă art. 3 din Codul fiscal.

1. Neutralitatea măsurilor fiscale, în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de prorpietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin.

Acest principiu presupune că, din punct de vedere fiscal, toate activităţile economice şi toţi operatorii trebuie trataţi în aceeaşi manieră. Spre exemplu, prin hotărârea din 10 septembire 2002, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a decis în cauza „Ambulanter Pflegendienst Kugler” (cauza C 141/00) că „principiul neutralitatii fiscale interzice, inter alia, ca operatorii economici ce desfasoara aceleasi activitati sa fie tratati diferit din punctul de vedere al TVA. Decurge de aici ca principiul ar fi ignorat daca posibilitatea de a beneficia de scutirea prevazuta de art. 13A(1)(c) pentru prestarea de servicii medicale ar depinde de forma juridica a persoanei impozabile care desfasoara aceasta activitate ”