Drept Fiscal - C2

Sistemul fiscal este alcătuit din totalitatea impozitelor şi taxelor preluate de la persoanele fizice şi juridice pentru alimentarea bugetelor publice.

Fiscalitatea este sistemul de percepere a impozitelor şi taxelor.

Politica fiscală = ansamblul de instrumente de intervenţie a statului în economie, referitor la formarea veniturilor, alocarea cheltuielilor şi menţinerea unui echilibru bugetar.

Politica fiscală poate fi: a) de neutralitate (atunci când nu ar influenţa în mod direct procesele economice)

b) intervenţionistă

Politica fiscală determină volumul resurselor de alimentare a bugetelor publice, provenienţa resurselor, raportul între resursele interne şi cele externe, metodele de prelucrare, obiectivele urmărite şi rata fiscalităţii.

Scopurile politicii fiscale, la un moment dat, pot fi de natură pur fiscală, însă pot fi şi de natură general-publică, socială, militară etc.

Parte a acţiunilor economice ale statului, politica fiscală interacţionează cu politicile sectoriale, financiar-monetare, sociale, instituţionale etc. (ex: în S.U.A. – Congres Vs. Preşedinte).

Obiectivele politicii fiscale urmăresc stimularea agenţilor economici, creşterea calităţii şi competitivităţii produselor, stimularea consumului, reducerea poluării şi creşterea generală a nivelului de trai.

Coordonatele majore ale politicii fiscale sunt:

A. Rata fiscalităţii

B. Finanţarea deficitului bugetar

A. Se determină ca raport între impozitele şi taxele efectiv încasate şi P.I.B. Referitor la cuantificarea contribuţiei persoanelor fizice şi la formarea fondurilor publice, prin decizii de politică fiscală se poate opta între o contribuţie egal repartizată şi o contribuţie diferenţiată în funcţie de criterii.

În legătură cu impozitele efectiv încasate la un moment dat, între multiplele teorii economice se remarcă şi concluziile economistului Arthur Laffer, care a dezvoltat o teorie prin care a încercat să determinepunctul optim al randamentului unui impozit. Studiile au arătat faptul că creşterea susţinută a presiunii fiscale determină o scădere a veniturilor efectiv încasate de către stat.

Arthur Laffer a intrat în istorie desenând, în anii 1970, un grafic pe un şerveţel, într-un restaurant, la o cină cu 2 personaje: Donald Rumsfeld şi Dick Cheney. La acel moment a lansat o teorie ilustrată prin graficul „Curba lui Laffer”. Teoria a demonstrat că scăderea impozitelor şi taxelor, până la un anumit nivel, are drept efect creşterea veniturilor efectiv încasate, deoarece scăderea impozitelor stimulează economia.

În calitate de consilier pe probleme economice al preşedintelui R.Reagan a implementat cu succes teoria în S.U.A., fiind şi în prezent o persoană de referinţă în legătură cu problematica cotei unice şi cu ideea menţinerii impozitelor la un nivel relativ scăzut.

B. În doctrina economică s-a impus principiul conform căruia pentru un stat este avantajos să se menţină echilibrul bugetar (V=Ch.).

În timp, anumite economii funcţionale au demonstrat faptul că soluţia cea mai bună din punct de vedere economic este menţinerea unui deficit bugetar controlat. Soluţionarea finanţării deficitului se realizează de către stat tot prin pârghii de politică fiscală.

Modalităţile de finanţare a deficitului bugetar includ datoria publică sub toate aspectele, înstrăinarea de bunuri mobile şi imobile din proprietatea statului şi emisiunea monetară.

Între instrumentele politicii fiscale reţinem pe de o parte numărul şi varietatea de impozite şi taxe, iar pe de altă parte facilităţile fiscale.

În orice stat cu o economie funcţională dezvoltată în condiţii democratic, politica fiscală trebuie să respecte principiile: (trebuie completate din carte)

- impunerii echitabile.

- politicii financiare.

- politicii economice.

Dreptul statului de a reglementa

un sistem de impunere (impozitare)

Principalele teorii care justifică acest drept:

1. Teoria organică

Hepel – dreptul de impunere este un produs necesar dezvoltării popoarelor. Scopul impozitării trebuie să fie constituirea de venituri publice care sunt necesare menţinerii ordinii în stat.

2. Teoria contractului social

J.J.Rousseau, T.Hobbes – în temeiul unui contract încheiat între cetăţeni şi stat, cetăţenii sunt de acord să renunţe la o parte din libertăţi, realizează anumite sacrificii financiare, iar în schimb, statul garantează prestarea unor servicii.

3. Teoria echivalenţei

A.Smith, Montesquieu – impozitele sunt preţul serviciilor prestate de stat. Statul modifică şi poate modifica unilateral cotele de impozitare, în funcţie de calitatea serviciilor prestate.

4. Teoria sacrificiului / a datoriei

Statul nu este un organism creat prin voinţa tuturor cetăţenilor. Statul este un produs necesar dezvoltării istorice. Dacă suntem de acord cu ideea că viaţa socială este condiţionată de existenţa statului, atunci dreptul statului de a impune este o consecinţă a obligaţiei statului de a îndeplini nişte funcţii necesare întreţinerii vieţii sociale.

Maxime în legătură cu acest drept (aparţinând lui A.Smith):

1. maxima justiţiei – cetăţenii au obligaţia de a plăti anumite impozite, având în vedere veniturile concret realizate, sub protecţia statului. Persoanele trebuie să plătească un impozit proporţional cu beneficiul realizat.

2. maxima certitudinii – impozitele trebuie să fie stabilite în acte normative şi nu trebuie să fie arbitrare.

3. maxima comodităţii – termenele şi procedeele de percepere a impozitelor trebuie să fie determinate a.î. să fie pe cât posibil convenabile contribuabilului.

4. maxima economiei – contribuţiile trebuie reduse la minimul posibil faţă de necesităţi.