Drept internațional contemporan

Dreptul internaţional public este acea ramura a dreptului, acel ansamblu de norme juridice, scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalţi subiecţi de drept internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor intemaţionale ce au loc între ele.

El se deosebeşte de dreptul internaţional privat, care reglementează raporturi între persoane fizice şi/sau persoane juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil în cazurile de conflicte de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea soluţionarii unui litigiu între astfel de persoane.

Ceea ce determină acţiunea de normare, de reglementare a dreptului internaţional, este valoarea raportului sau raporturilor ce se doresc protejate ca urmare a importanţei pe care o prezintă faţă de ansamblul relaţiilor internaţionale. Se poate afirma, în acest sens, că Fundamentul dreptului intemaţional,ca sistem,îl reprezintă valoarea raportului intemaţional pro¬tejat. Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că ceea ce face ca fiecare normă de drept internaţional în parte să fie creată şi aplicată în fiecare situaţie concretă ce intră în sfera sa de aplicare este acordul de voinţă al statelor, ca principali subiecţi de drept internaţional, cu alte cuvinte consimţământul lor, tacit sau expres.

Este ceea ce determină trăsătura dreptului internaţional de a fi, în lipsa unei autorităţi superioare cu atribuţii legislative, un drept de coordonare a voinţelor suverane ale statelor participante, ceea ce presupune o punere de acord a acestor voinţe, în conformitate cu interesele pe care le reprezintă.

Procesul de elaborare şi aplicare a dreptului internaţional - care nu este, deci, un drept de subordonare - are loc pe orizontală: statele sunt în acelaşi timp creatori şi destinatari ai normei.

Obligativitatea dreptului internaţional (caracterul de drept) decurge tocmai din caracterul sau consensual: în calitatea lor de creatori şi destinatari, în acelaşi timp, ai normei, statele au interesul s-o aplice, operând un mecanism simultan de autocenzură şi cenzură reciprocă în procesul aplicării normei. În caz de nerespectare de bună voie a normei internaţionale, dreptul internaţional public are la dispoziţie un set de sancţiuni (individuale sau colective).

În dreptul internaţional, jurisdicţia intemaţională există, dar nu este obligatorie, fiind necesar, pentru punerea sa în aplicare, consimţământul expres (şi prealabil) al statului

Scurt istoric

Dreptul internaţional (sau dreptul ginţilor - jus inter gentes - cum a fost numit în trecut) a devenit o ramură autonomă a dreptului odată cu apariţia statelor nationale, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Unele instituţii ale acestui drept au fost însă create încă din antichitate.

Astfel, chiar dacă practici sau obiceiuri generate de raporturile de vecinatate dintre comunităţile gentilice au apărut încă înainte de formarea statelor, abia după acest moment se poate afirma că au aparut primele norme de drept inter¬naţional.

Necesităţile specifice ale raporturilor dintre aceste prime entităţi purtă¬toare de suveranitate, legate mai intai de activitatea razboinică, au determinat ca un prim grup de reguli şi instituţii să se refere la ducerea razboiului şi încheie¬rea păcii, a alianţelor militare şi politice, la primirea şi protecţia solilor, soluţio¬narea diferendelor, reglementarea schimburilor ş.a.

Cu titlu de exemplu, trebuie amintit că, încă din secolul al VI-lea î.H, statele Chinei antice au incheiat un tratat referitor la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru.

De asemenea, literatura filozofică chineză din acea vreme conţine o serie de idei despre războaiele drepte şi ne¬drepte, respectarea tratatelor, sancţiunile internaţionale etc., în timp ce soluţio¬narea unor diferende se realiza şi pe calea unor "congrese ale monarhilor", veritabile conferinţe internaţionale.

Pe de aIta parte, în India, legile lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î.H.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. Existau şi anumite reguli de purtare a războiului, făcându-se distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi interzicându-se uciderea prizonierilor, precum şi anumite mijloace periculoase de purtare a războiului (de exemplu, folosirea focului).

În ceea ce priveşte Egiptul, menţionăm atât corespondenţa sa diplomatică din sec.XVI-XV î.H. cu Babilonul şi alte state, cuprinsă în tablele de la Tell-Amarna (360 de tăbliţe de lut ars), corespondenţă ce tratează probleme de razboi şi pace, cât şi tratatul încheiat in 1296 î.H. dintre Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al III-lea - regele hitiţilor, considerat a fi cel mai vechi tratat internaţional. Acest tratat, denumit "tratatul sublim", instituia o alianţă între cele două state, care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea unui alt stat.

De asemenea, instituţii ale unui drept internaţional rudimentar au reglemen¬tat relaţiile dintre cetăţile greceşti. Acestea au creat, spre exemplu, arbitrajul şi medierea ca mijloc prealabil de reglementare a diferendelor dintre ele, dezvoltând, totodată, o serie de alte norme cu privire la solii, negocieri, tratate, asociaţii de state de tip federal, statutul juridic al străinilor, precum şi referitoare la ducerea războaielor.