Drept Internațional Privat

Norma conflictuală arată legea competentă care cârmuieşte raporturile juridice cu element de extraneitate. Cu ajutorul normei conflictuale, se alege, dintre legislaţiile naţionale aflate în conflict, legislaţia aplicabilă.

Norma conflictuală = norma de trimitere sau fixare, care soluţionează conflicte de legi (e.g. art. 19 din L. 105/1992, care prevede că forma încheierii căsătoriei este supusă legii ţării unde se celebrează).

Norma conflictuală poate să figureze fie în dreptul intern al fiecărei ţări, fie în cuprinsul convenţiilor sau tratatelor internaţionale.

Norma conflictuală este formată din două elemente:

1. Conţinutul = acea parte a normei, care cuprinde raporturile de drept la care se referă. (În exemplul de mai sus: încheierea căsătoriei.)

2. Legătura = acea parte care indică legea competentă a cârmui raporturile de drept respective. (În exemplul de mai sus: legea ţării unde se celebrează.) Legătura poate fi o indicare directă – când se precizează legea cărei ţări este competentă în cârmuirea raportului juridic, sau generală – prin o formulă de fixare, care ajută la determinarea legii competente.

Elementele prin care se stabileşte legătura dintre un raport juridic şi un sistem de drept se numesc punte, sau elemente de legătură. Acestea sunt: cetăţenia, teritoriul, pavilionul unei nave sau aeronave, voinţa părţilor etc.

Clasificarea normelor conflictuale

I. După felul legăturilor

1. norme conflictuale unilaterale – determină cazurile în care legea locală este competentă;

2. norme conflictuale cu acţiune dublă – determină cazurile în care este competentă legea locală şi cazurile în care este competentă legea străină.

II. După conţinut

1. norme conflictuale privitoare la persoane;

2. norme conflictuale privitoare la proprietate;

3. norme conflictuale privitoare la contracte;

4. norme conflictuale privitoare la moştenire;

5. norme conflictuale privitoare la raporturile de dreptul familiei etc.

Aplicarea legii străine

Fiecare stat aplică, într-o anumită măsură, legea străină. Necesitatea aplicării legii străine decurge din interesul reciprocităţii pe care îl are fiecare stat de a i se aplica propriile legi de către alt sistem de drept.

Măsura în care se aplică legea străină se stabileşte de fiecare stat în parte.

Normele de drept internaţional privat determină cazurile şi limitele în care se aplică legea străină. Aceasta se aplică pentru că aşa prevăd normele conflictuale ale ţării forului, unde se găseşte instanţa de judecată. Un stat nu poate să impună aplicarea propriei legi pe teritoriul altui stat, dar fiecare stat poate să admită aplicarea legii străine pe propriul teritoriu.

Aplicarea legii străine se face conform normelor de drept internaţional privat şi nu este necesară condiţia reciprocităţii. Art. 6 din L. 105/1992 prevede că: „Aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţiile ce urmează sau legi speciale nu prevăd altfel. În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară. Dovada se solicită Ministerului Justiţiei, care stabileşte situaţia reală, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.”

Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu stricteţe, pentru că nu se admite, cu prilejul aplicării ei, niciun fel de discriminare faţă de alt stat sau cetăţenii acestuia.

Luarea în considerare a legii străine = situaţia în care legea străină este numai o condiţie pentru aplicarea legii proprii sau pentru definirea unui raport juridic.